Reantalnirea cu Parintele Ilarion Argatu - Articole - Duhovnicul Ortodox Ilarion Argatu

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

Reantalnirea cu Parintele Ilarion Argatu

Reîntâlnirea cu Părintele Ilarion Argatu

O singură dată l-am vazut pe părintele supărat. Dar supărat foarte tare. Dupa Sfânta Liturghie ne-am dus ca de obicei la sfinţia sa, când am intrat, stătea pe un scaun cu crucea de lemn în mână şi cum era cu epitrahilul la gât spunea rugăciunea de alungarea duhurilor necurate şi zicea: ...teme-te, fugi, ptiu (scuipa în tânga si in dreapta). Ne uitam speriaţi, ce s-a întâmplat? Dar sfinţia sa pune:

-Uite, două vrăjitoare ( le-a zis pe nume) au venit să facă farmecele la loc. Eu le-am dezlegat şi diavolii s-au dus la ele şi ele vin să lege iar! Daţi-le afară!... striga părintele. Dar noi ne-am speriat şi mai tare.

-Uită-le că înconjoară casa!... Şi tot spunea rugăciunea aceea de alungarea duhurilor necurate. Pe urmă, zicea:

-Uită-le că pleacă.

Într-adevăr, erau două femei îmbrăcate foarte bine şi foarte decent, cu sacoşe în mână şi mergeau blestemând şi ameninţând pe părintele. După câteva minute, părintele, a respirat uşurat şi a reluat conversaţia cu noi. Toţi eram cu ochii pe dumnealui să vedem ce se va întâmpla. În rest, nu l-am văzut nici supărat şi nici plictisit deşi era foarte obosit şi foarte bolnav. Toate le răbda cu uşurinţă şi tot timpul avea faţa veselă către oameni.

Ei, anii au trecut, viaţa şi-a urmat cursul ei şi eu intrând în viaţa de mănăstire nu am mai avut ocazia să-l mai văd numai după mulţi ani, cam prin 1996, când m-am dus cu o colegă la mănăstire, într-o învoire pe acasă, mai mult cu scopul să-i vizităm pe marii duhovnici care mai erau în viaţă. Am avut învoire o săptămână, dar noi am stat două, că umblam cu transportul de ocazie, timpul a trecut foarte repede şi noi stăteam ca pe spini ştiind ce ne aşteapta la mănăstire.

Prin Moldova am mers la mai multe mănăstiri dintre care Sihăstria unde am stat mai mult, că era părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie Balan. Maica Elena, colega mea, vroia să plece la o mănăstire în America şi nu ştia ce să facă şi voia o binecuvântare mai sigură.

Părintele Ioanichie a descurajat-o foarte tare şi i-a spus ca să nu se ducă. Dar ea nu era mulţumită şi tot se frământa cum să facă. Părintele Cleopa a zis că Părintele Ioanichie are dreptate. Fără să mai deschidă subiectul Părintele Cleopa i-a şi dat rezultatul negativ faţă de ce-şi dorea Maica Elena. Amărâtă cum era, ne-am dus la Bucureşti să luăm trenul spre mănăstirea noastră (Mrea Tismana). În Bucureşti am ajuns la şapte dimineaţa şi era duminică. Maica avea pe cineva în Bucureşti şi am tras acolo, cu gândul să mergem la o biserică pentru Sfânta Liturghie şi apoi după masă spre seară aveam tren spre mănăstire.

Familia aceea ne-a sugerat ideea că este staţie chiar acolea şi ne duce până la poarta Mănăstirii Cernica şi dacă vrem să mergem acolo la Sfânta Liturghie. Ei, nimic nu este întâmplător. Eram foarte obosite, am stat la Sfânta Liturghie şi eu foarte nerăbdătoare am întrebat de Părintele Argatu. Nimeni nu mă auzea şi parcă nu-l cunoştea nimeni! Se mirau şi dădeau din umeri. Am văzut doi călugări pe la biserică şi am fugit să-i întreb de părintele Argatu, dar spre uimirea mea au fugit de mine şi peste umăr au zis că nu-i în mănăstire. Am văzut atunci un călugăr tânăr şi foarte înalt, parcă neobişnuit de înalt, era foarte binevoitor şi venea spre noi şi ne întreabă:

- Ce i-aţi întrebat pe călugării aceia? Nu prea am vrut să vorbesc crezând că vom primi acelaşi răspuns. Dar el insistă şi zice:

- De Părintele Argatu întrebaţi? Ce v-a zis că nu-i acasă? E acasă, mergeţi că uite deja se şi strânge lumea la el. Ne-am bucurat foarte tare. Când am ajuns, deja lumea era în genunchi şi părintele era pe un scaun lângă o găleată mare cu aghiazmă şi un busuioc cât un măturoi. Ne-am amuzat foarte tare la vederea lui şi Maica Elena zicea:

-Eu, mă feresc să nu mă stropească cu ăla, că de mă stropeşte toată mă udă şi îngheaţă apa pe mine şi mi-e frig. Maica s-a ascuns după nişte oameni, dar culmea, numai pe ea a stropit-o şi s-a ridicat părintele în picioare să o stropească bine şi zicea:

-Ce mai plouă, ce mai plouă...!

Maica Elena se întoarce spre mine şi râde cu subânţeles că părintele a ştiut că ea se ascunde şi de aceea a stropit-o. Eu, am stat mai la marginea cercului în jurul părintelui, chiar în faţa dânsului. Nu ştiu cum, dar, parcă eram numai noi doi, dânsul era foarte mare şi lumea aplecată foarte mică şi se uita drept la mine. Aşa se uita că eu m-am speriat ce vede oare de m-a fixat cu privirea câteva minute nici nu mişca. Vroiam să mă ascund, dar nu aveam cum. Părintele m-a cunoscut!... Am luat îndrăzneală şi i-am zis în gând: “Părinte, noi mergem la mănăstire şi o sa ne certe că am stat prea mult, rugaţi-vă să se îmblânzească pe acolo” după care părintele cu voce tare spune:

-Bine, facem rugăciune pentru cei care sunt în călătorie să nu-i certe când ajung acasă că au întârziat prea mult.

Maica Elena se întoarce spre mine şi râde făcându-mi semn ca noi suntem (la care se referă părintele). Ştiam şi eu asta.

Mi s-a părut că părintele a făcut foarte scurt dezlegările faţă de cum ştiam eu altădată, demult. Au venit două persoane şi l-au luat de braţe şi l-au dus într-o cameră alăturată, dar mergea foarte, foarte greu. Părintele tot timpul nu m-a slăbit din ochi. Aveam în mine o curiozitate, ce vede? Şi când mergea , a mai întors odată capul spre mine. I-am zis în gând: “Părinte, ce vedeţi la mine? Totuşi să nu mă faceţi de ruşine”, la care părintele zice cu voce tare:

-Nu, nu de asta!...

Lumea s-a ridicat tristă şi cam dezamăgită că părintele era foarte bolnav! Era umflat cum n-am mai văzut! Şi bieţii oameni se temeau că n-o să-i mai poată primi. Noi două ne-am aşezat ultimile din coadă de tot. Şi aşa aveam tren numai seara, păi ce aveam de făcut, lasă-i pe oamenii aceştia că au probleme. Dar, spre dazamăgirea lor, se deschide uşa şi iese o doamnă destul de tânără, ca să zic aşa..., între două vîrste şi zice tare:

-Maicile de la Tismana, vă cheamă părintele! Nici nu ne-am aşteptat la o aşa surpriză. Lumea aceea ne privea aproape cu lacrimi în ochi, cât şi-ar fi dorit să fie în locul nostru în acel moment. Când am intrat , Doamne, părintele era numai veselie, stătea culcat pe dungă cu mâinile întinse spre noi. Maica Elena s-a oprit în prag, eu m-am repezit la mâinile dânsului. Era atâta bucurie, de nu se poate descrie în cuvinte oricât ar încerca cineva, nu se poate scrie. Era foarte umflat şi bolnav, dar sufletul din el radia de fericire. Un om deznădăjduit la o aşa stare de boală nici n-ar mai avea chef să privească spre cineva. Dar părintele, deşi trupul era neputincios, cu sufletul era ca un înger. Eu l-am mai vazut, dar Maica Elena spunea că era ca un înger. Maica nu s-a propiat ca să nu-l ţinem prea mult, să nu-l obosim, dar eu m-am aşezat lângă dânsul. Atâta bucurie era în inima mea, că mai mult n-aş fi rezistat fără să crape inima. Am zis maicii pe urmă, în rai mai multă bucurie nu mi-ar trebui. Ştiu că doamna aceea a vrut să se ducă undeva probabil să-i pregătească ceva şi s-a oprit în prag să vadă ce fac, cred că s-a gândit să nu-i fac vreun rău, Doamne fereşte. Se uita săraca la noi că părintele râdea cât putea, maica Elena râdea şi ea din uşă. Dar părintele se uită la ea şi-i spune:

-Să nu dai înapoi! Să te duci înainte, du-te în America. Eu când am auzit o astfel de încurajare, m-am gândit că poate e bine pe acolo ia să întreb să merg şi eu, dar n-am terminat de gândit şi părintele-mi zice:

-Tu nu, tu nu!... Mai târziu veţi merge împreună la Ierusalem. O, Doamne, îmi ziceam, de unde dacă ea pleacă în America şi eu rămân, asta nu mai cred. Dar în 1999 de Sfintele Paşti ne-am dus împreună la Ierusalim, am dormit două săptămâni într-un pat amândouă. Când ne-am văzut în avion prima vorbă a fost:

-Vezi, ce ne-a proorocit Părintele Argatu! Şi ne-am minunat.

Nu cu mult timp înainte fiind eu de rând la biserică, paraclisieră, a venit o fată din Timişoara şi din vorbă-n vorbă mi-a spus că este ucenica Părintelui Argatu. Tare m-am bucurat şi am rugat-o să-mi spună ceva , ce mai face? Mi-a spus că le-a povestit cum a fost în America şi că americanii aveau o statuie de aur Sfânta Irina şi sub statuie era o ladă în care americanii îi aduceau daruri sfintei după ce le împlinea cererile. Ei, când mi-a spus maica că are de gând să plece în America, i-am spus să-i facă o poza la acea statuie şi să-mi trimită s-o văd şi eu. Dar ea imi zice: bine tu, dar America este mare, trebuie să ştiu în ce localitate! Iar când părintele i-a zis ca ea să meargă şi văzând că pe mine mă opreşte, ca să mă aflu şi eu în treabă, îl întreb:

-Părinte, unde este sfânta de aur, Sfânta Irina, icoana aceea unde este, în ce localitate? Dar părintele cu mare veselie şi cu atâta bună dispoziţie mă strânge de amândouă mâinile şi-mi zice:

-În Bucureşti. Maica Elena râdea în hohote. Iar părintele râdea cu atâta drag..., şi crezând că n-am fost destul de explicită, am mai repetat odată, dar părintele imi zice:

-Acolo unde te dai jos din avion. Maica aşa de tare râdea, râdea de mine şi zicea că părintele îşi bate joc de mine, adică mă ia în glumă. M-am dezamăgit puţin, dar totuşi a rămas o enigmă. Mi-a părut rău că am pus această întrebare că bucuria întâlnirii era foarte mare.Tăceam şi doar ne priveam. Doamna aceea se mira că de când ne cunoaştem? Nu spunea nimic, dar se uita mirată când la părintele când la mine. Era bucuria întâlnirii dar şi clipa despărţirii pentru totdeauna la care părintele zicea:

-Aşa este, nu ne mai vedem aici! Dar, bucuria era atât de mare că nu mai puteam gândi la tristeţea despărţirii. Părintele ne-a zis:

-Vedeţi să nu mâncaţi până la ora trei că şi pe voi v-am pomenit la dezlegării. Ne-am uitat una la alta. Maica îmi zice:

-Ei, ce ne facem cu Mănăilă că ne aşteaptă cu masa pusă? Mâncăm? Dar asta am zis-o între noi două fără ca părintele să ne audă. La care părintele, zice:

-Ei, atunci ia să schimbăm mersul autobuzului să ajungă doar când trebuie. Pe moment n-am dat importanţă ce vrea să zică, dar destul că am stat în staţie două ore fără să ştim cum au trecut, parcă n-am stat deloc. Doar ne mai aminteam de părintele că ne-a primit, că ce ne-a zis şi numai ce vine autobuzul. Ne-am urcat şi chiar la ora trei am ajuns la Mănăilă în casă. Ce mai ascultă Dumnezeu de sfinţii Săi!... La părintele toate erau cu putinţă.

Aşa a fost ultima mea întâlnire cu părintele. Când m-am întors de la Ierusalim am auzit că s-a mutat la Domnul.

Scrisoare din data de 05.04.2011

Maica Irina Lupea

Marea Tismana