Poveste lui Gigel si Dolores - cantareti de opera si fii duhovnicesti ai Parintelui Ilarion Argatu - Articole

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

Poveste lui Gigel si Dolores - cantareti de opera si fii duhovnicesti ai Parintelui Ilarion Argatu

Povestea lui Gigel şi Dolores, cântăreţi de operă.

Pe vremea când părintele încă trăia, odată de Bobotează, eram tot aşa de rând la biserică şi a venit un domn Gheorghe (Gigel) şi cu soţia sa Maria Dolores, care erau cântăreţi de operă. Domnul era bolnav, îi creştea o tumoare în burtă şi purta un corset de ceară. A venit la Sfântul Nicodim (de la Tismana) să se vindece de cancer. Eu fiind tot timpul în biserică am intrat cu el în vorbă şi am aflat că Părintele Argatu le-a spus să se căsătorească. Ea era mai bătrână ca el, dar pentru că umblau mereu împreună în turnee prin străinătate părintele le-a spus să se căsătorească, altfel nu vor scăpa de păcat. Şi aşa era, încuviinţă bărbatul, pentru că noi eram tot timpul împreună peste tot. Se împăcau foarte bine şi n-au regretat că l-au ascultat pe părintele. Părintele le-a fost duhovnic. Gheorghe îl iubea la nebunie, dar, numai până odată. Si-mi spune Gheorghe:

-Maică, sunt bolnav, dar boala mea nu mă doare aşa de tare cum mă doare că Părintele Argatu nu vrea să mai vorbească cu mine. Cred că dacă m-ar primi să fim cum am fost, m-aş face sănătos. Sunt convins că părintele poate să mă facă sănătos dar nu vrea. Eu rădeam şi-l întreb:

-De ce?

-Iată de ce! ŞI începe Gheorghe să-mi povestească întâmplarea de ce nu-l mai primeşte Părintele Argatu. Când a vrut părintele să plece în America, a zis că trece pe la Boroaia şi noi o droaie de ucenici l-am petrecut la tren şi chiar l-am urcat în tren. Simţeam că se rup măruntaiele în mine când mă gândeam că o perioadă n-o să-l mai văd la Cernica. Deşi eu făceam dese plecări în străinătate mă simţeam lângă el (duhovnicul meu), simţeam puterea rugăciunilor. Când s-a aşezat într-un vagon la geam, noi i-am făcut cu mâna şi dânsul parcă nu ne vedea, era pe înserate, dar totuşi devreme. Trenul încă nu se mişcase să plece şi noi nu ne luam ochii de la părintele. Deodată, se luminează vagonul de-o lumină puternică. La prima vedere am crezut că s-a aprins ceva, dar era o lumină ce ieşea din părintele şi lumina puternic tot vagonul. Faţa-i era ca focul, ca de jaratec şi o aureolă se învârtea în jurul capului. Eu care nu am mai văzut aşa ceva am strigat tare:

-Părinte, Părinte aureola! Părinte lumina!...Lumina!... Şi de emoţii am urcat în tren şi i-am sărutat picioarele şi-i spun:

- Aureola se roteşte în jurul capului şi faţa v-am văzut-o ca jaratecul. Părinte eşti un mare sfânt!

Dar părintele nu mi-a dat nici un răspuns. Parcă nu mă auzea şi nu vedea. (O fi fost adevărat sau vre-o nălucire de a mea? Vre-o ispită Dumnezeu ştie). Dar când a venit din America şi cât l-am aşteptat..., nici n-a vrut să mă mai vadă. Am plâns, mi-am cerut iertare, nici nu s-a uitat la mine. Eu cred că din cauza aceasta m-am îmbolnăvit. Cu ce am greşit maică? Nu putea să mă ierte? Măcar să-mi fi spus ce am greşit! Cu ce l-am supărat? Mă simt că m-a lepădat şi Dumnezeu, dacă el nu mă iartă. Dar nu am greşit cu nimic, doar l-am iubit, cu ce am greşit?!.... Vă spun, maică, că dacă m-ar primi m-aş face sănătos! Eu îl cunosc cine este şi ce putere are Părintele Argatu.

Aşa mi s-a jeluit fratele Gheorghe, că aşa era numit de părintele (Gheorghe nu Gigel) şi era tare bucuros să i se spună aşa.

Am încercat pe cât am putut să-i arăt greşeala şi ce înseamnă să-l faci “sfânt”pe un om care este încă în viaţă:

-Frate Gheorghe, la sfinţi nu e bine să-i spui că este “sfânt”. Ei sunt foarte smeriţi, au multă smerenie, prăpastie de smerenie şi nu poate suferi să-i facă cineva sfinţi, pentru că asta este “laudă” care numai diavolul le-o spune să-i arunce în mândrie (iar mândria este cădere). La sfinţi, Dumnezeu le-a ridicat orice război nevăzut, orice patimă, ei nu mai au pofte în trup ca să se lupte cu ele, dar “mândria, lauda” şi “slava deşartă” le-o lasă Dumnezeu să se lupte cu ele până la mormânt. Cu astea două se luptă cât mai sunt în viaţă. De aceea, ei se feresc de laude ca să nu-i încolţească mândria, care este foarte subtilă şi imediat urmată de slava deşartă. Şi atunci ei pierd harul. Doar citim în cărţi câţi sfinţi nu s-au chinuit şi s-au nevoit aspru din cauza asta a stat atâtea zile pe piatră, de pildă Sfântul Siluan câte pătimea de la diavol din cauza mândriei. Nu era o mândrie lumească (venită de la lume), doar puţin l-a încolţit mândria şi Harul s-a retras. Cine a avut Harul ştie ce-a pierdut!

Mă asculta fratele Gheorghe cu nişte ochi mari!... şi... continui:

-Un sfânt dacă-l ocărăşti nu se supără, te iubeşte mai mult şi te iartă din toată inima, orice rău i-ai face. Dar, dacă-l lauzi te îndepărtează şi mai ales dacă i-ai văzut ceva virtute şi i-ai spus-o, nu te mai ţine aproape. Vedem la Sfinţii Părinţi, cum le porunceau să nu spună anumite minuni până ei sunt în viaţă. Numai după moartea lor era voie să spună. Care, totuşi spuneau (nu ascultau sau nu se abţineau), erau îndepărtaţi (aşa cum îndepărtezi ispita) şi unii chiar se îmbolnăveau sau se îndrăceau. Sunt destule cazuri în vieţile sfinţilor. Sau dacă-l faci sfânt în faţă, începe să facă pe “nebunul” să crezi că şi-a pierdut minţile (ca să te îndoieşti de aprecierea pe care i-ai făcut-o şi să nu-l mai lauzi). Aşa se feresc sfinţii de mândrie şi de slavă deşartă. Noi care suntem robiţi nici n-o mai simţim. Dar ei care aveau prăpastie de smerenie..., se fereau ca de foc. Sa vă mai spun ceva asemănător:

Venea la mănăstirea noastră un părinte Calinic de la Mănăstirea Lainici ca să spovedească maicile. Era bătrân şi cu viaţă sfântă. O babă l-a întâmpinat şi-i zice:

-O le le e e...părinte, pupaţi-aş tălpile ca sfânt eşti!

La care părintele se apleacă şi adună pietre de pe jos şi le bagă într-o traistă. Dar maica care l-a cazat îl întreabă:

-Ce faceţi, părinte? Ce faceţi cu pietrele?

-Ei,... să mă apăr dacă vin ăia! (adică diavolii)

Dar, maica se întoarce spre mine şi-mi zice:

-Vai de mine, te pomeneşti că bătrânul îmi sparge geamurile la oficiale! Că acolo era cazat. Eu, dându-mi seama de ce face bătrânul părinte aceste gesturi, îi zic maicii:

-Nu le sparge el, dar, a fost nevoit să facă pe nebunul să o deruteze pe babă şi pe cei care au auzit că el este sfânt.

Nu ştiu cât m-a înţeles fratele Gheorghe, dar i-a plăcut discuţia şi s-a liniştit foarte mult. Am rămas prieteni şi stătea cu doamna lui în Biserică şi povesteam după utrenie care se termina pe la 2 şi mai rămâneam până la 4-5 de multe ori. Conversaţia era frumoasă, duhovnicească, ziditoare de suflet. Mai povestea de prin Sfântul Munte, mai cânta câte un Heruvic grecesc cu doamna dânsului. Avea o voce ca de înger. A doua zi la Sfânta Liturghie cânta singur şi doamna-i ţinea un fel de ison. Ieşea o slujbă minunată. Nimeni nu sufla. Dimineaţă când deschideam biserica la ora şase îl găseam pe fratele Gheorghe la mormântul Sfântului cu burta pe piatra aceea şi nu în genunchi pe un ger foarte mare. Tare îmi mai era milă de el. Îl întrebam dacă nu îi este frig. Spunea că nu mai contează. Aşa a durat toată săptămâna cât am fost de rând. Apoi a plecat şi fratele Gheorghe la Bucureşti. Mult timp ne-am amintit de vocea lui.

Fratele Gheorghe era totuşi o personalitate în societate. Erau cântăreţi renumiţi în Bucureşti şi în străinătate. S-au mai angajat la o biserică din Bucureşti cântăreţi. Pentru prima dată am judecat că la biserică nu se cântă pentru bani, se cântă pentru Dumnezeu, că doar te duci să te rogi! Dar...!

I-am spus fratelui Gheorghe:

-Este o mănăstire în Arad, care se cheamă Izbuc. E un izvor şi peste cine izbucneşte se face sănătos. La care el zice:

-Vezi, mi-ai îndoit credinţa, că eu am vrut să mă vindec aici. Acum nu se mai poate, că mă îndoiesc. Nu mai ţin minte după cât timp, dar într-o noapte am fost chemată la telefon, pe când mă duceam la utrenie. Era fratele Gheorghe:

-Am vrut să-ţi aud vocea, maică! Să ştii că am fost la Izbuc şi m-am vindecat de tumoare. N-o mai am. Dar acum mă pregătesc de plecare. Am metastază la plămâni şi sunt pe ducă, dar sunt pregătit. Nu ştiam ce să-i mai zic. Vocea-i era slăbită şi emoţionată. Am încercat să-l încurajez dar era sigur că pleacă. Am citit mai târziu o broşură scrisă de Părintele Ioanichie Balan, tipărită la Sihăstria în care spunea şi de fratele Gheorghe că a murit. Erau mai multe istorioare cu lumea laică. L-am întrebat la telefon dacă Părintele Argatu l-a mai primit la spovedit. Şi mi-a spus că nu. Era un preot Pantelimon bun prieten cu Părintele Argatu la care mergea şi era primit ori de câte ori vroia să intre la dânsul. L-a rugat să mijlocească pentru el, dar l-a primit doar să-l vadă, atât. Aici poate vedea cineva cum se comportă un sfânt. Pe cel ce i-a făcut rău şi l-a pârât la securitate, l-a iertat din toată inima şi s-a dus să-l spovedească chiar, iar pe fratele Gheorghe, care numai l-a lăudat, nu l-a mai primit niciodată. Cine are ochi de văzut...vede! Şi cine are pricepere..., pricepe! L-a iertat desigur şi pe fratele Gheorghe, dar nu i-a mai putut fi ucenic, pentru că nu-l mai vedea ca pe un părinte sau duhovnic, îl vedea şi se comporta ca în faţa unui sfânt, fapt care sfântul în viaţă nu primeşte. Virtutea care-i caracterizează pe ei este smerenia. Ocările îl ţin aproape de Hristos, îl ţin pe cruce lângă Hristos, de aceia îi iartă şi-i iubeşte pe cei ce-i fac rău, pe când laudele îl îndepărtează de Hristos. Ei se feresc de astfel de oameni, care-i aduc laude. Diavolul mereu îi laudă da-de-i aruncă în mândrie, care este cea mai urâtă lui Dumnezeu.

Scrisoare din data de 05.04.2011

Maica Irina Lupea

Marea Tismana