Marturiile Maicii irina Lupea de la manastirea Tisman despre Parintele Argatu - Articole

Stiri si noutati

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol

Ultimele comentarii

Marturiile Maicii irina Lupea de la manastirea Tisman despre Parintele Argatu

Mărturiile Maicii Irina Lupea de la Mănăstirea Tismana

despre Părintele Ilarion Argatu

Cum l-am cunoscut pe Părintele Argatu

Sunt aproape 30 de ani, când, în vara anului 1982 cam pe la sfârşitul lui august, un grup de tineri de la Biserica Părintelui Andreicuţ (Turda), unde mergeam nu de multă vreme, m-au invitat să fac o excursie cu ei pe la mănăstirile din Moldova şi să-i vizităm pe marii duhovnici.

Ştiu că a fost o ecursie frumoasă duhovniceşte care mi-a schimbat viaţa. A fost atât de înălţător încât în scurt timp n-am mai putut rămâne în lume.

Sunt multe de spus din acea excursie, dar, mă voi limita la câteva întâmplări minunate pe care le-am văzut şi pe care Dumnezeu le-a îngăduit să le vedem pentru tainele de El ştiute.

Vreau să spun că niciodată n-am văzut o slujbă la o mănăstire, când deodată ne-am pomenit la Mănăstirea Sihăstria într-o sală mare, unde oameni mulţi aşteptau şi ascultau cu gura căscată învăţătura ce ieşea din gura Părintelui Cleopa. Era minunat.

Părintele Cleopa nu avea microfon, dat tot omul fie aproape fie departe, din cauza mulţimii oamenilor, toţi auzeau cuvântul la fel. Chiar dacă erai în urmă auzeai ca cel de la piciarele dânsului.Asta a fost una din minunile Părintelui Cleopa. Când am intrat noi în sală Părintele Cleopa a rostit tare:

-Uite pe maica Irina de la Tismana.

Toţi ne-am întors privirea în spate, dar n-am văzut pe nimeni. Toate s-au împlinit la timpul lor.

Nu mai ţin minte ce zi era dar era seară, se întunecase şi ne-a trimis la biserică. Acolo călugării cântau Acatistul Bunei Vestiri şi cum era semiîntuneric, lumina numai de la lumânări, când am intrat în pridvor şi am auzit voci puternice: “Bucură-te, Mireasă pururea fecioară!” Am crezut că sunt în Tinda Raiului.Ştiu că n-am mai vrut să ies de acolo. Tinerii din grupul meu mă chemau să ne cazăm iar eu nu vroiam nimic. Le-am zis:

-Eu rămân aici!

Îmi ziceam în sinea mea, dacă intru mai încolo (în Biserică) acolo e Raiul! Eiii! Ce-a fost acolo şi în inima mea ştie Domnul. Ştiu doar că grupul (în care eram5-6 nu mai ţin minte, că nu ne prea cunoşteam îndeaproape) a plecat şi eu am rămas acolo. Probabil s-au supărat, că, nu ne-am mai întâlnit. Doar un băiat Gusti (Augustin) m-a aşteptat şi el m-a însoţit timp de două săptămâni toată excursia. La început mi-a fost frică de el, dar l-am urmărit şi am văzut că era un băiat foarte credincios şi foarte serios. Apoi, am stat fără grijă.

Îmi zice Gusti:

-O, te minunezi de ce vezi!? Da, să-l vezi pe Părintele Paisie! Da, pe Părintele Argatu! Vom ajunge dacă ne v-a ajuta Bunul Dumnezeu şi acolo Părintele Cleopa e mai dur, ca Sfântul Vasile cel Mare, Părintele Argatu este blând ca Sfântul Ioan Gură de Aur!

Îmi spunea Gusti, că Părintele Cleopa este foarte aspru cu sine însuşi, iar Părintele Argatu e blând.

După câteva încercări, pe care atunci nu le pricepeam (ispite) cu ajutorul Bunului Dumnezeu ne-am pomenit ajunşi la Mănăstirea Cernica. Gusti care era foarte familiarizat cu călugării din multele excursii pe care le mai făcuse, se simţea ca acasă. Însă eu eram cu totul străină şi mă minunam mereu de tot ce vedeam. Gusti mă înţelegea.

Iată-ne ajunşi în faţa Părintelui Argatu. Nu-i pot descrie blândeţea, bunătatea şi zâmbetul dulce cu care se uita la noi. Era aşa de bine în preajma lui că nu mai puteai să pleci de lângă el. Simţeam atâta bucurie, pace, siguranţă lângă dânsul, că timp de o săptămână nu l-am slăbit din ochi. Doar mă deranjau parcă persoanele din preajma dânsului care ţipau, făceau ca păsările de baltă, ca lupii, ca şerpii şi-i spuneam lui Gusti că mă enervează aceste persoane că fac aşa şi nu le este ruşine de prezenţa Părintelui Argatu care era ca un înger în mijlocul lor.

-Taci din gură! Îmi zice Gusti, Că ăia sunt oameni demonizaţi. Ei nu vreau să facă aşa, dar diavolul face aşa. O da, ce m-am speriat şi am zis că dacă-i aşa mi-e frică de ei. El mi-a zis:

-Nu trebuie să-ţi fie frică, că e Părintele Argatu acolo! După asta, nu i-am mai băgat în seamă. Mă obişnuisem cu ei şi chiar îmi era milă de ei. Până acolo n-am ştiut că sunt şi astfel de oameni.

Părintele Argatu, făcea rugăciuni de exorcizare şi de diferite trebuinţe la anumite ore din zi şi din noapte. Gusti s-a dus pe la călugări şi-a găsit prieteni pe acolo, a vizitat una alta, iar eu eram nedezlipită de lângă Părintele Argatu. Nu mă interesa nimic, doar să-l văd şi-mi era atât de bine..., făceam ce făceam ajungeam lângă dânsul. Nu puteam sta parcă dacă nu-l apucam de mână sau de încălţămintea piciorului când stăteam în genunchi. Mă gândeam uneori că poate-l supăr, sau cineştie ce, dar dumnealui care-mi vedea inima mea şi-mi citea toate gândurile, mă privea cu bunătate, avea o bucurie pe faţă permanent, un zâmbet blând, era ca un înger între oameni.

Aşa de mult îl iubeam că nu simţeam foame, somn, sau altceva. Avea nişte mâini umflate, dar pentru că erau ale lui erau aşa de frumoase cum n-am mai văzut. Ieşea din persoana lui o bunătate! Ceva care te făcea să te simţi bine. De multe ori mă gândesc când îmi aduc aminte cum putea respira de noi care ne băgam în el? Pur şi simplu fiind lume multă ne îndeseam în el. Uneori mă uitam cu coada ochiului, oare nu se supără? Dar el care-mi cunoştea gândul îmi zâmbea, ca semn că nu-l supără această aglomeraţie. Toţi se simţeau bine în preajma sa. Ce bine era..., ce bine ne simţeam. Zicea Gusti când venea din mănăstire şi-i povesteam:

-Vezi, dacă lângă un om îi aşa de bine că-L

are pe Dumnezeu în el, dar lângă însuşi Hristos cum va fi? Am înţeles eu mai târziu că aceşti oameni a lui Dumnezeu care sunt plini de Duhul Sfânt sunt nişte Dumnezei după har, spunea Părintele Arsenie undeva, ca la sfârşitul lumii îşi va aduna Dumnezeii . Ce frumos. Părintele Cleopa spunea că vor străluci ca soarele! Cine se va mai putea uita la ei, să vezi un soare şi încă un soare, şi... încă un soare, şi...câţi n-or mai fi? Doamne, Doamne.

Ţin minte că nu lipseam de la nici o rugăciune de ale lui Părintele Argatu. Nu le înţelegeam eu pe vremea aceea dar era “Părintele”. Stăteam acolo până plecau toţi şi spunea, acum mergem la biserică, că, a început cutare slujbă. Nu lipsea de la nici o slujbă din biserică. Odată n-am plecat, am stat acolo şi l-am văzut când a dat să plece la vecernie. Bucurie mare! Dar, ca din pământ s-a adunat lumea împrejurul său de-i îngreunau mersul. Era cine în mulţime care mereu făcea agitaţie, se izbea peste cei care eram aproape de dânsul. M-a izbit cineva din spate de era să cad. M-a izbit că dacă nu mă ţineam de mâna părintelui cădeam. Dumnealui s-a oprit şi cu aceeaşi bunătate specifică lui, a zis:

-De ce sunteţi răi? Vedeţi câte maşini sunt aici? Aceştia totţi sunt prietenii mei şi mă voi duce cu unul din ei cu maşina până la biserică, nu veţi mai merge cu mine dacă faceţi aşa. Şi aşa a fost. Aşa de rău mi-a părut...

Aş fi vrut să mergem mereu aşa, dar nu a mai fost.

Aveam o ispită că atunci când citea părintele rugăciuni şi dădea Sfânta Crucea s-o sărutăm, îmi era silă s-o sărut după anumite persoane care făceau urât şi n-o sărutam. Sau o sărutam numai dacă părintele se uita la mine. Văzând aşa a ţinut cont şi îmi dădea prima să sărut Sfânta Cruce şi mâna sfinţiei sale.

Când termina rugăciunile se aşeaza pe pat şi eu mă aşezam cu sfială lângă dânsul ca să nu ocupe altul locul. Niciodată nu vorbeam nimic, nu întrebam nimic, doar îl păzeam. Stătea cu epitrahilul la gât şi cu Sfânta Cruce în mână şi vobea. Eu în naivitatea mea credeam că-i concentrat la povestire şi nu mă vede. Eram atât de fericită că nu prea eram atentă la discuţii, eram undeva într-o altă lume, o lumea a mea, nu mă interesa nimic pentru că acolo în chilia sa totul era minunat. Mă obişnuisem cu minunile şi credeam că aşa trebuie să fie. Ştiam că minunile veneau de la părintele şi nu le mai băgam în seamă. În fiecare zi erau minuni şi veneau oameni cu care s-au făcut minuni datorită părintelui, veneau să-i spună şi ne spuneau la toţi care eram de faţă. Acum îmi pare rău că nu m-a interesat şi să scriu acele minuni, dar atunci mă interesa numai prezenţa părintelui.

Marie.., du-te acasă că mirele te aşteaptă-n poartă.

Odată cineva s-a aşezat în locul meu lângă părintele, m-am întristat foarte mult. Aproape că-mi venea să plâng. M-am aşeazat la uşă şi-l priveam pe părintele în faţă. Săracu...., se uita la mine şi spunea că el ne iubeşte pe toţi şi cum să facă ca toţi să stăm lângă dânsul? Aşa m-am ruşinat! Apoi, a început să ne povestească o întâmplare din viaţa dânsului:

„A venit la mine o fată din Suceava pe care o chema Maria şi era fată de la sat, îmbrăcată mai ţărăneşte şi avea o poşetă pe umăr şi-mi zice:

-Părinte, am venit la matale să-mi faci o rugăciune să mă mărit. Eu am întrebat-o:

-Marie, dar tu crezi că dacă-ţi fac eu rugăciune te măriţi? Imi răspunde:

-Cred părinte, (părintele povestea cu accentul lui dulce de moldovean)

-Bine Marie! Stai în genunchi. A stat în genunchi şi i-am citit o rugăciune. S-a ridicat Maria şi-a luat poşeta şi a rupt-o la fugă către casă. Dar de la fântâna turcului (situată pe stânga între poartă şi mănăstirea Cernica), Maria s-a întors înapoi ca să mă mai întrebe:

-Părinte, mă mărit?

-Bine Maria, atâta ţi-a fost credinţa până la fântâna turcului?

-Ba cred părinte!

-No, du-te acasă că mirele te aşteaptă-n poartă. A fugit Maria, de rupea picioarele. Toţi am râs. Şi aşa a fost şi să vă spun de ce a fost aşa. Fata era orfană de tată, avea numai mamă, nu avea fraţi. Şi cum venise băiatul şi a întrebat de fată, mama l-a ţinut la poartă. Nu-l putea primi în casă din cauza bârfelor vecinelor. Avea vecine bune de gură şi bârfitoare. Şi aşa a ajuns Maria de la găsit pe băiat în poartă, a stat de vorbă şi s-a căsătorit. Părintele ne spunea că a văzut-o şi mireasă.

Pedeapsa femeii ce a venit la botezul copilului ei fardată

Altă dată ne-a spus că a venit o doamnă boieroasă să-i boteze un copil. După botez, doamna i-a mulţumit..... Ea avea ruj pe buze şi rujul a rămas pe mâna părintelui. Doamna s-a dus acasă cu copilul sănătos şi durduliu ca un pepene. După un timp, zice părintele, vine doamna la mine şi-mi spune:

-Părinte, copilul meu se usucă! Părinte, moare copilul meu! Părintele ne-a spus că se usca copilul ei ca broasca. De ce? Pntru că i-a rămas rujul pe mână. Părintele a întrebat-o:

-Vrei să trăiască copilul?

-Da, părinte!

-No, du-te acasă şi ia o cărămidă şi freacă-ţi buzele până-ţi dă sângele şi atunci se va vindeca copilul. Noi toţi ne-am mirat! Şi părintele a zis că a fost mare păcat că s-a vopsit şi a venit aşa la taina botezului, că i-a sărutat mâna murdărind-o cu acea substanţă. Iar acum ca să capete iertare trebuia să le roşească cu sângele ei pentru a se face sănătos copilul. Femeia a făcut aşa, cum i-a spus părintele şi pe loc s-a vindecat copilul. După aceea a devenit ea foarte credincioasă, spunea părintele. M-am cutremurat cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe părintele şi cât de sfânt era, de i-a dat Dumnezeu femeii o astfel de pedeapsă.

Ştiu că mulţi l-au judecat pe părintele că de ce i-a dat aşa canon, dar asta nu a fost de la el ci a fost ceva de la Dumnezeu, pentru că părintele era foarte iertător şi milos. Dar spunea că fără jertfă nu se poate.

Rujul cucoanei a rămas pe mâna părintelui şi părintele fiind foarte ocupat n-a observat că are pe mână ruj şi a făcut botezul. Iar mâna cu rujul a intrat în apa botezului şi de acolo s-a îmbolnăvit copilul. Vai, un aşa lucru neînsemnat şi ce păcat mare a fost. Câţi mai iau în considerare acum sau câţi îşi mai dau seama de ce li s-a îmbolnăvit copilul.

Cunosc doi preoţi care l-au judecat foarte

aspru pe Părintele Argatu pe tema asta, dar amândoi au ajuns rău de tot.

Dezlegaţi-o că şi Dumnezeu a dezlegat-o

Odată, şezând noi pe pat lângă părintele, neface semn să se lase culoar spre uşă că vine cineva cu o fată bolnavă de la Iaşi. Nu ne miram că ştiam că ştie tot. În nici zece minute apare un om şi o femeie de la ţară cu o fată cam de 15-16 ani. Era legată cu o funie de la vaci groasă cât degetul. Era legată ca într-o cămaşă de forţă peste mâini, peste piept, numai cât să poată umbla. Şi tatăl fetei ţinea de funie la spate. Cei doi oameni erau îngroziţi la faţă. Cum au ajuns în pragul chiliei, părintele cu voce tare ca de tunet, că m-a luat fiori zice:

-Dezlegaţi-o!

-Nu părinte! Spune tatăl, că e nebună! Era să ne omoare în tren! Ce-am păţit cu ea....

-Dezlegaţi-o că şi Dumnezeu a dezlegat-o! Atunci tatăl fetei a tras de laţul de la spatele fetei, dar au sărit 2-3 metri înapoi pe cerdac. Fata s-a oprit în prag şi se uita la noi. Eu stăteam lângă părintele. Toţi s-au dat la o parte. Am încremenit, nici nu sflam, când părintele i-a spus fetei:

-Hai Mariana şi stai aici lângă noi. Asta însemna să vină şi lângă mine, m-am ţinut de mâna părintelui şi m-am lăst în grija lui. Parcă văd şi acum, fata era obosită, cu ochii tulburi şi încruntaţi, dar când i-a zis părintele: „Hai Mariana şi stai aici lângă noi” i s-a îmblânzit privirea şi a venit şi s-a aşezat lângă mine, care eram lipită de părintele. Părintele s-a ridicat, a venit la ea, a mângâiat-o pe cap şi a zis:

-Te mai doare capul, Mariana? Ea a dat din cap ca nu, dar cu privirea în pământ. De abia tunci m-am liniştit eu. Că dacă nu-i vedeam pe părinţii ei cum s-au temut, nu-mi dădeam seama cât era de bolnavă. La început, mă gândeam că acum mă strânge de gât, mă linişteam la gândul că părintele nu mă lasă. Părintele o mângâia cu mâinile pe cap de mai multe ori şi s-a liniştit fata. Parcă o văd şi acum, avea un batic roşu de mătase cu buline albe. Era chiar frumoasă fata. Dar nu ne-a mai spus părintele de ce şi unde i-a venit boala fetei, pentru că trebuia să plecăm la biserică. La vecernie. De obicei ne spunea cauza bolilor.

Du-te, femeie, copilul tău e la fântâna turcului şi bea apă!

Altădată, a venit o femeie şi s-a aruncat la picioarele părintelui şi plângea şi se trăgea de cap. Părintele, n-a mai lăsat-o să spună nimic şi i-a zis:

-Du-te femeie, copilul tău e la fântâna turcului şi bea apă! Femeia s-a ridicat şi a fugit glonţ unde i-a spus părintele. În urmă ne-a povestit părintele, că femeia venise în Bucureşti cu nişte treburi, cu o valiză şi un copil de 4 ani. S-au cazat la un hotel şi a doua zi s-a dus de dimineaţă să bea o cafea şi să cumpere ceva de mâncare. A lăsat copilul dormind în hotel zicând că se duce şi vine repede. Între timp, copilul s-a trezit şi a început să strige mama...mama..., a ieşit afară. Cuiva i s-a făcut milă de el, a chemat poliţia. L-a întrebat cum îl chemă pe el, cum o cheamă pe mama, de unde este mama, dar copilul striga mereu mama, mama... L-au urcat într-o maşină şi au dat ordin să-l ducă la Mănăstirea Cernica. Femeia când s-a întors nu a mai găsit copilul, de spaimă s-a dus la poliţie, iar poliţia a trimis-o la Cernica. Ea a luat un taxi şi a ajuns înaintea copilului la Cernica la părintele Argatu. După ea a ajuns şi copilul la Cernica, dar de atâta plâns a cerut apă. Şoferul l-a dus la fântâna turcului ca să-i dea apă. Părintele a văzut tot ce s-a întâmplat cu copilul femeii, şi fără ca ea să zică ceva, părintele a trimis-o la fântâna turcului ca să-şi ia copilul. Părintele a văzut cu duhul, fără să-i spună nimeni nimic.

Povestea cu balaurul din lacul Cernica este adevărată

La Cernica eram cazaţi la arhondaric. Eu cu femeile şi Gusti cu bărbaţii, 10 lei pe noapte. În cameră erau mai multe paturi şi eram câte 3-4 femei la un pat. Ne mulţumeam doar să aţipim un pic, nu era timp de somn, era slujbă la biserică. La rugăciunile părintelui de la miezul nopţii, ne duceam toate. Arhondarul, atâta mă mai batjocorea şi spunea că-i este milă de mine că mă duc la „vrăjitorul” de Argatu şi ne zicea:

-Mă proştilor, Sfântul Calinic face minuni nu popa Argatu, mă! Ăla numai vă ia banii, mă!

Dar nu-mi amintesc să-i fi dat vreun ban părintelui. Când veneam noaptea de la rugăciunile părintelui, ne ocăra pe toţi şi ne închidea uşa la arhondaric şi ne spunea să dormim afară. Culmea, că nu se supăra nimeni şi nici nu ne sminteam şi mai tare îl iubeam parcă pe părintele Argatu, că vedeam că are invidie pe el. Spunea unele femei, că nu-l sufere pe părintele că se luptă cu dracii din oameni şi-i izgoneşte, iar pe cine poate îl aţâţă împotriva lui. Pe când m-am bucurat că mă culc afară la piciorul unei cruci, neştiind că acolo este un mormânt, vine arhondarul şi-mi zice:

-Da vrei să dormi afară, da, să spui că mi-ai dat 10 lei pe noapte şi nu te-am cazat? Aşa că ne-am dus în camere după o oră de stat afară. Afară, era lună şi se vedea ca ziua şi când am venit de la rugăciunile de la 12 noaptea, m-am oprit şi priveam pe lac. Era o barcă cu doi călugări pe lac, care se vedeau cum vâslesc. Iar mai încolo de tot, era o barcă mare aproape cât lacul de lungă, parcă s-a aplecat la câte un capăt. Cum priveam eu aşa şi mă minunam de cerul plin cu stele, vine Gusti şi mă ocărăşte să plec la cameră că este periculos să stau pe acolo că umblă noaptea pe acolo şerpi bolnavi. Eu am râs tare. M-am gândit: mă, ăsta mă sperie ca pe copii cu bau-bau! Dar a doua zi, când m-am dus la părintele printre altele a zis:

-Da, da este balaur! Acela ce l-ai văzut acolo de departe nu era barcă, că era balaur. Eu l-am văzut uite pe geamul acesta. Dar nu m-a vizat direct să-şi dea seama lumea că cu mine vorbeşte şi am fost foarte mulţumită.

Povestea că este balaur în lacul Cernica, tot n-am crezut-o până când am citit într-o carte de-a dânsului, unde spune şi de sirene. Atunci am crezut. Dar părintele nu mai era...

Cum a citit Sfântul Calinic rugăciunile în locul Părintelui Argatu!

La Cernica Sfânta Liturghie era în fiecare zi şi părintele Argatu ne spunea că este foarte important să nu lipsim de la nici o Sfântă Liturghie.

Ştiu că eram foarte mulţi care mergeam la rugăciunile părintelui. După Sfânta Liturghie, era cine care se ocupa să ne cheme la rugăciune. Noi toţi aşteptam în tinda bisericii după Sfânta Liturghie ca să fim chemaţi. Dar într-o zi mi s-a spus că nu avem voie să ne ducem că părintele este ocupat. O doamnă foarte credincioasă a făcut semn cu mâna şi zice:

-Părintele este la anchetă! Nu ştiam eu pe vremea aceea ce înseamnă o anchetă. Alta zice:

-Îl anchetează! Dar vorbeau cu foarte mare reţinere. Mă gândeam eu că poate asta e vreo şedinţă de-a lor călugărească. Nu ştiam eu pe vreme aceea ce este o anchetă. După revoluţie am citit foarte multe cărţi despre închisori şi cu cei din închisori şi am aflat ce este aia anchetă.

Cum s-a terminat Sfânta Liturghie stam noi mult şi bine şi aşteptam ca să se termine ancheta. Eram mai bine de douăzeci de oameni, stăteam cuminiţi lângă racla cu moaştele Sfântului Calinic care era închisă. Tot aşteptam dar nimic, nu ne mai chema nimeni. Călugării închideau Sfântul Altar, puneau o sfoară de la care nu era voie să treci şi noi puteam să aşteptăm. O femeie care ştia rostul pe acolo, probabil era mai veche, zice:

-Astăzi nu ne mai cheamă la rugăciune, nimeni. Ne-am uitat unii la alţii dezamăgiţi şi asta e. Dar dintr-o dată, apare un preot lângă iconostasul de către raclă. Era slab şi bătrân, dar frumos. Cu toţii am încremenit! Ne întrebam, pe unde a intrat? Toţi şoşoteau întrebându-se de unde a apărut aşa dintr-o dată! S-a închinat la iconostas, dar la Sfântul calinic , nu! A pus mâna pe raclă ca şi cum s-ar rezema, a oftat şi-a aşezat epitrahilul care era din bucăţi, nu ca cel de preot, ci aşa cum au arhiereii. Ca mai târziu să aflu că de fapt acela era omofor arhieresc, era de culoare galbenă, dar mai vechi. Avea faţa tristă ca şi cum asistase la sentinţa unui om condamnat pe nedrept. Avea ochelari pe nas. Toarta dreaptă a ochelarilor atârna în jos pe faţă, erau din sârmă. Era un om foarte plăcut. Toată lumea murmura, cine este şi pe unde a intrat? Cu o voce mai stinsă, uşoară, se uită la noi şi zice:

-Vă rog să nu mai vorbiţi şi fiţi atenţi la rugăciune, că eu pentru voi am venit, că mie nu-mi mai trebuie rugăciune. Eu pentru voi mă rog. Toată lumea s-a aşezat în genunchi în jurul lui. S-a format un cerc destul de mărişor. Eu eram la marginea cercului de către uşă cu ochii numai pe el. Ne-a cerut la toţi pomelnic. Am făcut şi eu o listă mare şi la urmă am pus un sectar. Am dat lista din mână în mână şi le-am adunat pe toate. Aşa de frumos s-a rugat dar n-am văzut să aibă carte. Şi totuşi parcă citea. La urmă ne dă la fiecare în mână pomelnicile, fără să greşească sau să le amestece. Când mi l-a dat mie, a zis:

-Pe această persoană niciodată să n-o mai scrii la pomelnice şi când l-a citit pomelnicul s-a oprit şi nu a citit numele sectarului. S-a uitat la mine lung şi când mi l-a dat mi-a zis:

-Să nu-l mai scrii că ăştia nu se mântuiesc. Ştiu că m-am ruşinat împăturindu-mi pomelnicul dar, într-o fracţiune de secundă nu mai era preotul. Eu nu l-am slăbit din ochi, dar când m-am uitat la pomelnic, cât a durat, o fracţiune de secundă, mai ia-l de unde nu-i! Aveam o mare curiozitate să-l văd unde se duce că nu l-a văzut nimeni de unde a venit. Era aşa o pace şi mulţumire între noi. Femeile care erau de mai mult timp acolo, ziceau:

-Cine să fie preotul acesta? De unde l-a adus să ne citească rugăciuni? O altă femeie spune:

-Eu îi cunosc pe toţi din Cernica, că vin de mult aici, ăsta preot nu-i din Cernica. Altă femeie spune:

-Şi eu îi cunosc pe toţi, nu-i din Cernica, da. Şi a început să-i numească cu numele pe toţi preoţii. Am stat noi aşa un pic încremeniţi de uimire, apoi ne-am liniştit. Eu mă tot gândeam, cum de l-am scăpat pentru o secundă din ochi şi n-am văzut unde a dispărut? Mai târziu după ce am ajuns în mănăstire, am văzut o icoană originală cu Sfântul Calinic la părintele nostru şi la Mănăstirea Lainici. Aşa de mult m-a şocat când l-am văzut, acesta a fost preotul care citea rugăciuni la oameni în timp ce părintele Argatu era anchetat.

A zis atunci una dintre femei că a mai trimis preot să le citească în lipsa părintelui Argatu şi că Sfântul Calinic a fost. Poate de multe ori mergea cu chipul vre-unui preot chiar din Cernica. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! De atunci foarte mult îl iubesc pe Sfântul Calinic. Ca şi Sfântul Spiridon, Sfântul Calinic umblă pe pământ.

După mulţi ani în urmă a venit pe aici un părinte bătrân, foarte bătrân, care a fost coleg de facultate cu Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului şi cu Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. Ne-a spus că el era seminarist când l-au canonizat pe Sfântul Calinic. S-a întâmplat o rezmeriţă în Sinod provocată de oameni politici şi câţiva arhierei au fost exilaţi pe la diferite mănăstiri. Iar cu ocazia canonizării Sfântului Calinic i-a strâns pe toţi la Cernica la Sfânta

Liturghie. Şi cum Sfântul Calinic era aşezat în raclă a zis Părintele Nicodim că i-au aşezat os la os şi le-a legat cu fir de aur. Zicea că adusese un anatomist de a făcut treaba asta. Şi cum erau ei în Sfântul Altar, arhiereii toţi, cum nu se mai văzuse unii de mai mult timp şi era bucuria întâlnirii, au uitat să zică la apostol, adică după apostol, la Sfânta Evanghelie, n-au fost atenţi să zică „Pace tuturor!” şi a zis Sfântul Calinic. Spunea Părintele Nicodim: „L-am văzut cu ochii mei cum s-a ridicat şi a zis: pace tuturor!”. Mai spunea Părintele Nicodim, că a fost o slujbă înălţătoare de tremurau geamurile când cântau băieţii seminarişti.

Patriarhul Teoctist l-a însărcinat să scrie istoria românilor pe acest părinte. Dar părinţii din Cernica l-au izgonit din mănăstire şi acum locuia pe la Ploieşti la o Biserică a Sfântului Ştefan. Ne spunea că el când era tânăr, era colivar, avea talent la pictură şi uite de ce-i făceam cea mai frumoasă colivă la Sfântul Ştefan!? Ca să mă primească la biserica lui.

Acest Părinte Nicodim, la slujba canonizării Sfântului Calinic a zis apostolul şi tot aşa arhiereii n-au fost atenţi şi a zis Sfântul Calinic „Pace ţie cititorule”. Ne-a spus că deabia s-a mai putut mişca din mijlocul bisericii de emoţii.

Ei, sunt sigură că Părintele Argatu a avut şi alte legături cu Sfântul Calinic, dar din smerenie le-a tăinuit.

Ionică, este nepotul meu, eu l-am pus să stea aici să vadă şi să audă necazurile oamenilor şi mai târziu va scrie pentru folosul credincioşilor.

Într-o zi, cum stăteam eu fericită la Părintele Argatu, vine Gusti şi-mi zice:

-No, ai vorbit cu părintele?

-Ce să vorbesc?

-Ai intrat înăuntru la dânsul?

-Şi ce să-i spun?

-Bine tu, adică stăm deo săptămână aici şi stai la rând şi nu intri? Nu vroiam să-l supăr pe Gusti că era un fel de protector al meu, dar nu voiam să intru că nu aveam ce să-i spun că eu aveam dezlegate toate problemele. L-am întrebat pe Gusti:

-Ce să zic şi cum să fac? Era supărat. Eu ca să scap i-am zis că nu am am bani ca să-i las părintelui un pomelnic, că ce mai am îmi trebuie de drum. Mi-a promis că-mi dă el o sută de lei numai să intru. Am intrat. Nu aveam nici o dorinţă, dar aveam şi eu nişte ani şi fiind fată mare,trebuia să mă gândesc la căsătorie. Gusti cam la asta îmi bătea apropou.

Când am intrat, am intrat cu mare emoţie, că acum voi vorbi faţă-n-faţă cu părintele cel minunat. Dar am fost şocată de prezenţa unui băiat care stătea în cameră cu părintele şi stătea pe un scăunel. La aprecierea mea era un băiat de seminar, cu pantofi negri, pantaloni negri şi un tricou alb de bumbac cu mânecă scurtă. Când l-am văzut pe băiat m-am blocat şi nu mai aveam de spus nimic.

M-am aşezat pe scaun şi i-am aruncat o privire înţepată la băiat ca şi cum i-aş fi zis ieşi afară. Băiatul s-a uitat trist la părintele şi compătimitor la mine, s-a ridicat să iasă. Părintele care era cu ochii închişi (aşa făcea când voia să vadă trecutul sau viitorul persoanei cu care trebuia să vorbească) a zis pe un ton mai aspru, radicand şi mâna dreaptă în sus, în care ţinea o cruce sculptată de lemn:

-Ionică, este nepotul meu, eu l-am pus să stea aici să vadă şi să audă necazurile oamenilor şi mai târziu va scrie pentru folosul credincioşilor. Am tăcut şi eu că n-am mai putut zice nimic. Cum să-I spun eu că vreau să mă mărit şi să mă audă acest băiat care este un copil. Eu eram mare de acum. S-a făcut tăcere. A fost un pic de pauză, apoi mi-a spus toate ca pe bandă. De unde ştia unde lucram? De unde-mi cunoştea colega care-mi făcea rele? De unde ştia şi vestiarul şi masa şi tot absolut mi-a spus.

Mi-a zis aşa:

-Să iei, mata, agheazmă dimineaţa când pleci la lucru şi te întâlneşti cu clega care-ţi dă câte o bumboană în fiecare dimineaţă. Eu ziceam în gând, da n-o iau. Dar dânsul imi zice:

-Dacă n-o iei se supără şi-ţi face ziua rea. Aşa era, tot ştia. Ca să te căsătoreşti ţii post lunea şi citeşti Acatisul Sfinţilor Arhangheli, dar eu în gând i-am zis că ţin vinerea de la Părintele Cleopa şi deja am două vineri ţinute şi cum ţin eu două zile pe săptămână? Dar dânsul, îmi zice:

-Bine, atunci ţine ce ai început. Precizez că eu spuneam numai cu gândul nu şi cu vocea ca să mă audă, iar dânsul îmi răspunde cu voce tare. Tot el continuă şi zice:

-Sau, să ţină mama lunea. Ştia tot, că am mamă, că am tată, că am fraţi, că am surori, tot ştia. Vedea prin tine ca la radiografie, poate şi mai bine. Cum glumea cineva pe seama părintelui că are nişte camere de laut vederi ale Duhului Sfânt, care-i arătau toate. Eu n-am scos nici un cuvânt. I-am vorbit numai cu gândul şi-mi dădea toate răspunsurile.

Mă uitam la acel băiat cu câtă răbdare stătea şi asista la convorbire şi era de-o cuminţenie şi de bun simţ ieşit din comun. Când a zis părintele “e nepotul meu” m-am gândit apoi dintr-un sfânt ce poate să iasă decât tot un sfânt. Era acel copil un fel de sfântuleţ. Bănuiam că este fiul vreunui băiat de a dânsului. Ei, acum ştiu cine-i băiatul şi-mi doresc să-l mai văd.

La un moment dat tresare părintele ţi-mi zice:

-Dar cel de afară, de la uşă ţi-e frate? (Întrebând de Gusti)

-Nu, nu mi-e frate.

-Da, da! Exclamă părintele. De ce m-a întrebat? Pe el îl chema Lupu şi pe mine Lupea. Şi asta i s-a descoperit părintelui. Vedea cu duhul foarte amănunţit.

A doua zi am plecat spre casă cu gânduri noi şi cu totul schimbată. Toată lumea spunea că m-am pocăit. Şi băiatul Gusti se mira, ce schimbare! Am plecat la Mănăstire cu totul.

Gusti, după plecarea mea la mănăstire la câtva timp s-a căsătorit cu o fată bună şi frumoasă care cânta la corul bisericii. Spunea o soră de a mea că dacă te duci acum la biserică, cele mai frumoase fete care sunt acolo, sunt fetele lui Gusti. I-a dăruit Dumnezeu 4-5 copilaşi buni şi frumoşi. Dumnezeu i-a răsplătit cu vârf şi îndesat.

O singură dată l-am mai văzut pe Părintele Argatu de când am intrat în mănăstire, după 30 de ani şi era să fie şi ultima dată. Am să vă scriu mai târziu despre reîntâlnirea cu părintele Argatu.

Ei, Părinte Ioane, cam asta a fost amintirea mea de acum aproape 30 de ani. Am încercat s-o scriu cât mai pe scurt. Scriind aceste amintiri am retrăit acele momente care m-au marcat şi mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna.

Părinte Ioan, nu ştiu de ce, dar de mult am simţit nevoia să vă scriu aceste amintiri despre Părintele Argatu. Am icoana lui mare la capătul patului şi mă veghează, zâmbeşte şi se uită drept la mine. Parcă-mi zice uneori, scrie lui Ionică ce vrei să-i scrii. Cu mult drag şi evlavie pentru Părintele meu drag ilarion Argatu, care nu m-a uitat nici după moarte. Cea mai mică dintre muritori. Maica irina, Mănăstirea Tismana.

Părintele avea daruri de la Dumnezeu, vedea tot şi spunea tot ce trebuia omului

Aveam un nepot bolnav. M-am dus şi eu la părintele cu un flaneluţ a nepotului. I l-am dat părintelui ca să se roage pentru vindecarea lui. L-am lăsat o săptămână acolo, şi când am plecat vroiam să-l iau, dar când am intrat acolo şi am văzut că hainele erau până în tavan, mi-am zis, unde să mai cauţi acul în carul cu fân? Am zis părintelui:

-Părinte, cred că renunţ la el, că nu ştiu de unde să-l mai iau. Părintele a închis ochii şi mi-a zis:

-Bagă mâna în colţul ăla şi trebuie să-l găseşti. Şi pe când am băgat mâna în haine, exact pe el am pus mâna. Mare minune. Părintele avea daruri de la Dumnezeu, vedea tot şi spunea tot ce trebuia omului. O săptămâna am stat la Cernica în preajma părintelui şi s-au petrecut o mulţime de minuni. Eu, întotdeauna l-am considerat pe părintele că este un sfânt.

Cineva mi-a zis că trebuiesc scrise minunile acestea, ca dovezi, că sunt unii care-l vorbesc de rău. Cine-l vorbeste de rău, cineva care a ajuns undeva sus...., şi din cauza lui îl vorbesc şi alţii. Cine să-l vorbească de rău, numai cine nu l-a cunoscut pe părintele! Cu cât îl vorbeşte lumea de rău şi după moarte cu atât va fi mai aproape de Dumnezeu şi-l va proslăvi. Cineva spunea că părintele Ilarion Argatu este mucenic şi după moarte. Aşa este. Ce dovezi să mai culegeţi, dovada mai mare că Dumnezeu l-a proslăvit, ce dovezi mai trebuie? Cine crede, crede, cine nu crede nu va crede niciodată.

Părintele a fost un mare sfânt, un mare făcător de minuni, numai când îl vedeai ţi se umplea sufletul de bucurie şi de mângâiere. Era bătălie care să se atingă de dânsul, când mergea pe drum care să stea lângă dânsul. Făceam ce făceam şi ajungeam lângă dânsul. Şi în cameră la dânsul când stăteam la rugăciune, Doamne, dacă nu eram aproape de dânsul, nu era bine. După ce termina rugăciunile, ne zicea:

-No, rugăciunile pe care vi le-am citit trebuia cu post, dar postul celor ce au postit să fie şi pentru cei ce n-au postit. Mă gândeam atunci, că eu postisem, era într-o vinere, ziceam” Vai da cum să nu, eu care am postit să fie şi pentru cei ce n-au postit?” eram răutăcioasă, părintele se uita la mine şi zâmbea, săracul el îmi ştia şi gândul şi inima.

Dacă ai venit la mine, crezi că se va face sănătos?

Ne povestea o femeie de acolo, că un general din garda lui Ceauşescu a avut un copil care s-a născut mut. A venit acolo la părintele Argatu, iar părintele l-a întrebat:

-Dacă ai venit la mine, crezi că se va face sănătos?

-Da, părinte. Părintele trebuia să meargă să slujească, l-a luat pe copil şi la dus de la închinat la toate icoanele de la Catapeteasmă, a făcut metanii, l-a lăsat acolo pe copil şi a intrat în Sfântul Altar ca să înceapă slujba. Tatăl copilului stătea mai în spate. Copilul, la un moment dat a început să vorbească şi să strige:

-Tată, tată, hai ca să plecăm acasă. Omul când a văzut că vorbeşte copilul său a început să plângă şi să zică că este o adevărată minune, dând slavă lui Dumnezeu.

Baticul binecuvântat

Mi-a spus o doamnă că a fost la Boroaia şi a pus un batic pe racla părintelui. Când a venit acasă a ţinut baticul într-o cameră de curat, a zis că trei zile emana o mireasmâ din el de umplea toată casa.

(Monahia Irina Lupea, scrisoarea 1, 04.03.2011)