Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
Marturii ale monahilor ...... vol.2
Scrisoare din data de 05.04.2011
Maica Irina Lupea
Marea Tismana

Reîntâlnirea cu Părintele Ilarion Argatu
O singură dată l-am vazut pe părintele supărat. Dar supărat foarte tare.  Dupa Sfânta Liturghie ne-am dus ca de obicei la sfinţia sa, când am intrat, stătea pe un scaun cu crucea de lemn în mână şi cum era cu epitrahilul la gât spunea rugăciunea de alungarea duhurilor necurate şi zicea: ...teme-te, fugi, ptiu (scuipa în tânga si in dreapta). Ne uitam speriaţi, ce s-a întâmplat? Dar sfinţia sa pune:
-Uite, două vrăjitoare ( le-a zis pe nume) au venit să facă farmecele la loc. Eu le-am dezlegat şi diavolii s-au dus la ele şi ele vin să lege  iar! Daţi-le afară!... striga părintele. Dar noi ne-am speriat şi mai tare.
-Uită-le că înconjoară casa!... Şi tot spunea rugăciunea aceea de alungarea duhurilor necurate. Pe urmă, zicea:
-Uită-le că pleacă.
Într-adevăr, erau două femei îmbrăcate foarte bine şi foarte decent, cu sacoşe în mână şi mergeau blestemând şi ameninţând pe părintele. După câteva minute, părintele, a respirat uşurat şi a reluat conversaţia cu noi. Toţi eram cu ochii pe dumnealui să vedem ce se va întâmpla. În rest, nu l-am văzut nici supărat şi nici plictisit deşi era foarte obosit şi foarte bolnav. Toate le răbda cu uşurinţă şi tot timpul avea faţa veselă către oameni.
                Ei, anii au trecut, viaţa şi-a urmat cursul ei şi eu intrând în viaţa de mănăstire nu am mai avut ocazia să-l mai văd numai după mulţi ani, cam prin 1996, când m-am dus cu o colegă la mănăstire, într-o învoire pe acasă, mai mult cu scopul să-i vizităm pe marii duhovnici care mai erau în viaţă. Am avut învoire o săptămână, dar noi am stat două, că umblam cu transportul de ocazie, timpul a trecut foarte repede şi noi stăteam ca pe spini ştiind ce ne aşteapta la mănăstire.
                Prin Moldova am mers la mai multe mănăstiri dintre care Sihăstria unde am stat mai mult, că era părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie Balan. Maica Elena, colega mea, vroia să plece la o mănăstire în America şi nu ştia ce să facă şi voia o binecuvântare mai sigură.
                Părintele Ioanichie a descurajat-o foarte tare şi i-a spus ca să nu se ducă. Dar ea nu era mulţumită şi tot se frământa cum să facă. Părintele Cleopa a zis că Părintele Ioanichie are dreptate. Fără să mai deschidă subiectul Părintele Cleopa i-a şi dat rezultatul negativ faţă de ce-şi dorea Maica Elena. Amărâtă cum era, ne-am dus la Bucureşti să luăm trenul spre mănăstirea noastră (Mrea Tismana). În Bucureşti am ajuns la şapte dimineaţa şi era duminică. Maica avea pe cineva în Bucureşti şi am tras acolo, cu gândul să mergem la o biserică pentru Sfânta Liturghie şi apoi după masă spre seară aveam tren spre mănăstire.
                Familia aceea ne-a sugerat ideea că este staţie chiar acolea şi ne duce până la poarta Mănăstirii Cernica şi dacă vrem să mergem acolo la Sfânta Liturghie. Ei, nimic nu este întâmplător. Eram foarte obosite, am stat la Sfânta Liturghie şi eu foarte nerăbdătoare am întrebat de Părintele Argatu. Nimeni nu mă auzea şi parcă nu-l cunoştea nimeni! Se mirau şi dădeau din umeri. Am văzut doi călugări pe la biserică şi am fugit să-i întreb de părintele Argatu, dar spre uimirea mea au fugit de mine şi peste umăr au zis că nu-i în mănăstire. Am văzut atunci un călugăr tânăr şi foarte înalt, parcă neobişnuit de înalt, era foarte binevoitor şi venea spre noi şi ne întreabă:
- Ce i-aţi întrebat pe călugării aceia? Nu prea am vrut să vorbesc crezând că vom primi acelaşi răspuns. Dar el insistă şi zice:
- De Părintele Argatu întrebaţi? Ce v-a zis că nu-i acasă? E acasă, mergeţi că uite deja se şi strânge lumea la el. Ne-am bucurat foarte tare. Când am ajuns, deja lumea era în genunchi şi părintele era pe un scaun lângă o găleată mare cu aghiazmă şi un busuioc cât un măturoi. Ne-am amuzat foarte tare la vederea lui şi Maica Elena zicea:
-Eu, mă feresc să nu mă stropească cu ăla, că de mă stropeşte toată mă udă şi îngheaţă apa pe mine şi mi-e frig. Maica s-a ascuns după nişte oameni, dar culmea, numai pe ea a stropit-o şi s-a ridicat părintele în picioare să o stropească bine şi zicea:
-Ce mai plouă, ce mai plouă...!
Maica Elena se întoarce spre mine şi râde cu subânţeles că părintele a ştiut că ea se ascunde şi de aceea a stropit-o. Eu, am stat mai la marginea cercului în jurul părintelui, chiar în faţa dânsului. Nu ştiu cum, dar, parcă eram numai noi doi, dânsul era foarte mare şi lumea aplecată foarte mică şi se uita drept la mine. Aşa se uita că eu m-am speriat ce vede oare de m-a fixat cu privirea câteva minute nici nu mişca. Vroiam să mă ascund, dar nu aveam cum. Părintele m-a cunoscut!... Am luat îndrăzneală şi i-am zis în gând: “Părinte, noi mergem la mănăstire şi o sa ne certe că am stat prea mult, rugaţi-vă să se îmblânzească pe acolo” după care părintele cu voce tare spune:
-Bine, facem rugăciune pentru cei care sunt în călătorie să nu-i certe când ajung acasă că au întârziat prea mult.
Maica Elena se întoarce spre mine şi râde făcându-mi semn ca noi suntem (la care se referă părintele). Ştiam şi eu asta.
Mi s-a părut că părintele a făcut foarte scurt dezlegările faţă de cum ştiam eu altădată, demult. Au venit două persoane şi l-au luat de braţe şi l-au dus într-o cameră alăturată, dar mergea foarte, foarte greu. Părintele tot timpul nu m-a slăbit din ochi. Aveam în mine o curiozitate, ce vede? Şi când mergea , a mai întors odată capul spre mine. I-am zis în gând: “Părinte, ce vedeţi la mine? Totuşi să nu mă faceţi de ruşine”, la care părintele zice cu voce tare:
-Nu, nu de asta!...
Lumea s-a ridicat tristă şi cam dezamăgită că părintele era foarte bolnav! Era umflat cum n-am mai văzut! Şi bieţii oameni se temeau că n-o să-i mai poată primi. Noi două ne-am aşezat ultimile din coadă de tot. Şi aşa aveam tren numai seara, păi ce aveam de făcut, lasă-i pe oamenii aceştia că au probleme. Dar, spre dazamăgirea lor, se deschide uşa şi iese o doamnă destul de tânără, ca să zic aşa..., între două vîrste şi zice tare:
-Maicile de la Tismana, vă cheamă părintele!  Nici nu ne-am aşteptat la o aşa surpriză. Lumea aceea ne privea aproape cu lacrimi în ochi, cât şi-ar fi dorit să fie în locul nostru în acel moment. Când am intrat , Doamne, părintele era numai veselie, stătea culcat pe dungă cu mâinile întinse spre noi. Maica Elena s-a oprit în prag, eu m-am repezit la mâinile dânsului. Era atâta bucurie, de nu se poate descrie în cuvinte oricât ar încerca cineva, nu se poate scrie. Era foarte umflat şi bolnav, dar sufletul din el radia de fericire. Un om deznădăjduit la o aşa stare de boală nici n-ar mai avea chef să privească spre cineva. Dar părintele, deşi trupul era neputincios, cu sufletul era ca un înger. Eu l-am mai vazut, dar Maica Elena spunea că era ca un înger. Maica nu s-a propiat ca să nu-l ţinem prea mult, să nu-l obosim,  dar eu m-am aşezat lângă dânsul. Atâta bucurie era în inima mea, că mai mult n-aş fi rezistat fără să crape inima. Am zis maicii pe urmă, în rai mai multă bucurie nu mi-ar trebui. Ştiu că doamna aceea a vrut să se ducă undeva probabil să-i pregătească ceva şi s-a oprit în prag să vadă ce fac, cred că s-a gândit să nu-i fac vreun rău, Doamne fereşte. Se uita săraca la noi că părintele râdea cât putea, maica Elena râdea şi ea din uşă. Dar părintele se uită la ea şi-i spune:
-Să nu dai înapoi! Să te duci înainte, du-te în America.  Eu când am auzit o astfel de încurajare, m-am gândit că poate e bine pe acolo ia să întreb să merg şi eu, dar n-am terminat de gândit şi părintele-mi zice:
-Tu nu, tu nu!... Mai târziu veţi merge împreună la Ierusalem. O, Doamne, îmi ziceam, de unde dacă ea pleacă în America şi eu rămân, asta nu mai cred. Dar în 1999 de Sfintele Paşti ne-am dus împreună la Ierusalim, am dormit două săptămâni într-un pat amândouă. Când ne-am văzut în avion prima vorbă a fost:
-Vezi, ce ne-a proorocit Părintele Argatu! Şi ne-am minunat.
                Nu cu mult timp înainte fiind eu de rând la biserică, paraclisieră, a venit o fată din Timişoara şi din vorbă-n vorbă mi-a spus că este ucenica Părintelui Argatu. Tare m-am bucurat şi am rugat-o să-mi spună ceva , ce mai face? Mi-a spus că le-a povestit cum a fost în America şi că americanii aveau o statuie de aur Sfânta Irina şi sub statuie era o ladă în care americanii îi aduceau daruri sfintei după ce le împlinea cererile. Ei, când  mi-a spus maica că are de gând să plece în America, i-am spus să-i facă o poza la acea statuie şi să-mi trimită s-o văd şi eu. Dar ea imi zice: bine tu, dar America este mare, trebuie să ştiu în ce localitate! Iar când  părintele i-a zis ca ea să meargă şi văzând că pe mine mă opreşte, ca să mă aflu şi eu în treabă, îl întreb:
-Părinte, unde este sfânta de aur, Sfânta Irina, icoana aceea unde este, în ce localitate? Dar părintele cu mare veselie şi cu atâta bună dispoziţie mă strânge de amândouă mâinile şi-mi zice:
-În Bucureşti.  Maica Elena râdea în hohote. Iar părintele râdea cu atâta drag..., şi crezând că n-am fost destul de explicită, am mai repetat odată, dar părintele imi zice:
-Acolo unde te dai jos din avion. Maica aşa de tare râdea, râdea de mine şi zicea că părintele îşi bate joc de mine, adică mă ia în glumă. M-am dezamăgit puţin, dar totuşi a rămas o enigmă. Mi-a părut rău că am pus această întrebare că bucuria întâlnirii era foarte mare.Tăceam şi doar ne priveam. Doamna aceea se mira că de când ne cunoaştem? Nu spunea nimic, dar se uita mirată când la părintele când la mine. Era bucuria întâlnirii dar şi clipa despărţirii pentru totdeauna la care părintele zicea:
-Aşa este, nu ne mai vedem aici! Dar, bucuria era atât de mare că nu mai puteam gândi la tristeţea despărţirii.  Părintele ne-a zis:
-Vedeţi să nu mâncaţi până la ora trei că şi pe voi v-am pomenit la dezlegării. Ne-am uitat una la alta. Maica îmi zice:
-Ei, ce ne facem cu Mănăilă că ne aşteaptă cu masa pusă? Mâncăm? Dar asta am zis-o între noi două fără ca părintele să ne audă. La care părintele, zice:
-Ei, atunci ia să schimbăm mersul autobuzului să ajungă doar când trebuie. Pe moment n-am dat importanţă ce vrea să zică, dar destul că am stat în staţie două ore fără să ştim cum au trecut, parcă n-am stat deloc. Doar ne mai aminteam de părintele că ne-a primit, că ce ne-a zis şi numai ce vine autobuzul. Ne-am urcat şi chiar la ora trei am ajuns la Mănăilă în casă. Ce mai ascultă Dumnezeu de sfinţii Săi!... La părintele toate erau cu putinţă.
                Aşa a fost ultima mea întâlnire cu părintele. Când m-am întors de la Ierusalim am auzit că s-a mutat la Domnul.

Povestea lui Gigel şi Dolores, cântăreţi de operă.
                Pe vremea când părintele încă trăia, odată de Bobotează, eram tot aşa de rând la biserică şi a venit un domn Gheorghe (Gigel) şi cu soţia sa Maria Dolores, care erau cântăreţi de operă. Domnul era bolnav, îi creştea o tumoare în burtă şi purta un corset de ceară. A venit la Sfântul Nicodim (de la Tismana) să se vindece de cancer. Eu fiind tot timpul în biserică am intrat cu el în vorbă şi am aflat că Părintele Argatu le-a spus să se căsătorească. Ea era mai bătrână ca el, dar pentru că umblau mereu împreună în turnee prin străinătate părintele le-a spus să se căsătorească, altfel nu vor scăpa de păcat. Şi aşa era, încuviinţă bărbatul, pentru că noi eram tot timpul împreună peste tot. Se împăcau foarte bine şi n-au regretat că l-au ascultat pe părintele. Părintele le-a fost duhovnic. Gheorghe îl iubea la nebunie, dar, numai până odată. Si-mi spune Gheorghe:
-Maică, sunt bolnav, dar boala mea nu mă doare aşa de tare cum mă doare că Părintele Argatu nu vrea să mai vorbească cu mine. Cred că dacă m-ar primi să fim cum am fost, m-aş face sănătos. Sunt convins că părintele poate să mă facă sănătos dar nu vrea. Eu rădeam şi-l întreb:
-De ce?
-Iată de ce! ŞI începe Gheorghe să-mi povestească întâmplarea de ce nu-l mai primeşte Părintele Argatu. Când a vrut părintele să plece în America, a zis că trece pe la Boroaia şi noi o droaie de ucenici l-am petrecut la tren şi chiar l-am urcat în tren. Simţeam că se rup măruntaiele în mine când mă gândeam că o perioadă n-o să-l mai văd la Cernica. Deşi eu făceam dese plecări în străinătate mă simţeam lângă el (duhovnicul meu), simţeam puterea rugăciunilor. Când s-a aşezat într-un vagon la geam, noi i-am făcut cu mâna şi dânsul parcă nu ne vedea, era pe înserate, dar totuşi devreme. Trenul încă nu se mişcase să plece şi noi nu ne luam ochii de la părintele. Deodată, se luminează vagonul de-o lumină puternică. La prima vedere am crezut că s-a aprins ceva, dar era o lumină ce ieşea din părintele şi lumina puternic tot vagonul. Faţa-i era ca focul, ca de jaratec şi o aureolă se învârtea în jurul capului. Eu care nu am mai văzut aşa ceva am strigat tare:
-Părinte, Părinte aureola! Părinte lumina!...Lumina!... Şi de emoţii am urcat în tren şi i-am sărutat picioarele şi-i spun:
- Aureola se roteşte în jurul capului şi faţa v-am văzut-o ca jaratecul. Părinte eşti un mare sfânt!
Dar părintele nu mi-a dat nici un răspuns. Parcă nu mă auzea şi nu vedea. (O fi fost adevărat sau vre-o nălucire de a mea? Vre-o ispită Dumnezeu ştie). Dar când a venit din America şi cât l-am aşteptat..., nici n-a vrut să mă mai vadă. Am plâns, mi-am cerut iertare, nici nu s-a uitat la mine. Eu cred că din cauza aceasta m-am îmbolnăvit. Cu ce am greşit maică? Nu putea să mă ierte? Măcar să-mi fi spus ce am greşit! Cu ce l-am supărat? Mă simt că m-a lepădat şi Dumnezeu, dacă el nu mă iartă. Dar nu am greşit cu nimic, doar l-am iubit, cu ce am greşit?!.... Vă spun, maică, că dacă m-ar primi m-aş face sănătos!  Eu îl cunosc cine este şi ce putere are Părintele Argatu.
                Aşa mi s-a jeluit fratele Gheorghe, că aşa era numit de părintele (Gheorghe nu Gigel) şi era tare bucuros să i se spună aşa.
                Am încercat pe cât am putut să-i arăt greşeala şi ce înseamnă să-l faci “sfânt”pe un om care este încă în viaţă:
-Frate Gheorghe, la sfinţi nu e bine să-i spui că este “sfânt”. Ei sunt foarte smeriţi, au multă smerenie, prăpastie de smerenie şi nu poate suferi să-i facă cineva sfinţi, pentru că asta este “laudă” care numai diavolul le-o spune să-i arunce în mândrie (iar mândria este cădere). La sfinţi, Dumnezeu le-a ridicat orice război nevăzut, orice patimă, ei nu mai au pofte în trup ca să se lupte cu ele, dar “mândria, lauda” şi “slava deşartă” le-o lasă Dumnezeu să se lupte cu ele până la mormânt. Cu astea două se luptă cât mai sunt în viaţă. De aceea, ei se feresc de laude ca să nu-i încolţească mândria, care este foarte subtilă şi imediat urmată de slava deşartă. Şi atunci ei pierd harul. Doar citim în cărţi câţi sfinţi nu s-au chinuit şi s-au nevoit aspru din cauza asta a stat atâtea zile pe piatră, de pildă Sfântul Siluan câte pătimea de la diavol din cauza mândriei. Nu era o mândrie lumească (venită de la lume), doar puţin l-a încolţit mândria şi Harul s-a retras. Cine a avut Harul ştie ce-a pierdut!
Mă asculta fratele Gheorghe cu nişte ochi mari!... şi... continui:
-Un sfânt dacă-l ocărăşti nu se supără, te iubeşte mai mult şi te iartă din toată inima, orice rău i-ai face. Dar, dacă-l lauzi te îndepărtează şi mai ales dacă i-ai văzut ceva virtute şi i-ai spus-o, nu te mai ţine aproape. Vedem la Sfinţii Părinţi, cum le porunceau să nu spună anumite minuni până ei sunt în viaţă. Numai după moartea lor era voie să spună. Care, totuşi spuneau (nu ascultau sau nu se abţineau), erau îndepărtaţi (aşa cum îndepărtezi ispita) şi unii chiar se îmbolnăveau sau se îndrăceau. Sunt destule cazuri în vieţile sfinţilor. Sau dacă-l faci sfânt în faţă, începe să facă pe “nebunul” să crezi că şi-a pierdut minţile (ca să te îndoieşti de aprecierea pe care i-ai făcut-o şi să nu-l mai lauzi). Aşa se feresc sfinţii de mândrie şi de slavă deşartă. Noi care suntem robiţi nici n-o mai simţim. Dar ei care aveau prăpastie de smerenie..., se fereau ca de foc. Sa vă mai spun ceva asemănător:
                Venea la mănăstirea noastră un părinte Calinic de la Mănăstirea Lainici ca să spovedească maicile. Era bătrân şi cu viaţă sfântă. O babă l-a întâmpinat şi-i zice:
-O le le e e...părinte, pupaţi-aş tălpile ca sfânt eşti!
La care părintele se apleacă şi adună pietre de pe jos şi le bagă într-o traistă. Dar maica care l-a cazat îl întreabă:
-Ce faceţi, părinte? Ce faceţi cu pietrele?
-Ei,... să mă apăr dacă vin ăia! (adică diavolii)
Dar, maica se întoarce spre mine şi-mi zice:
-Vai de mine, te pomeneşti că bătrânul îmi sparge geamurile la oficiale! Că acolo era cazat. Eu, dându-mi seama de ce face bătrânul părinte aceste gesturi, îi zic maicii:
-Nu le sparge el, dar, a fost nevoit să facă pe nebunul să o deruteze pe babă şi pe cei care au auzit că el este sfânt.
                Nu ştiu cât m-a înţeles fratele Gheorghe, dar i-a plăcut discuţia şi s-a liniştit foarte mult. Am rămas prieteni şi stătea cu doamna lui în Biserică şi povesteam după utrenie care se termina pe la 2 şi mai rămâneam până la 4-5 de multe ori. Conversaţia era frumoasă, duhovnicească, ziditoare de suflet. Mai povestea de prin Sfântul Munte, mai cânta câte un Heruvic grecesc cu doamna dânsului. Avea o voce ca de înger. A doua zi la Sfânta Liturghie cânta singur şi doamna-i ţinea un fel de ison. Ieşea o slujbă minunată. Nimeni nu sufla. Dimineaţă când deschideam biserica la ora şase îl găseam pe fratele Gheorghe la mormântul Sfântului cu burta pe piatra aceea şi nu în genunchi pe un ger foarte mare. Tare îmi mai era milă de el. Îl întrebam dacă nu îi este frig. Spunea că nu mai contează. Aşa a durat toată săptămâna cât am fost de rând. Apoi a plecat şi fratele Gheorghe la Bucureşti. Mult timp ne-am amintit de vocea lui.
Fratele Gheorghe era totuşi o personalitate în societate. Erau cântăreţi renumiţi în Bucureşti şi în străinătate. S-au mai angajat la o biserică din Bucureşti cântăreţi. Pentru prima dată am judecat că la biserică nu se cântă pentru bani, se cântă pentru Dumnezeu, că doar te duci să te rogi! Dar...!
                I-am spus fratelui Gheorghe:
-Este o mănăstire în Arad, care se cheamă Izbuc. E un izvor şi peste cine izbucneşte se face sănătos. La care el zice:
-Vezi, mi-ai îndoit credinţa, că eu am vrut să mă vindec aici. Acum nu se mai poate, că mă îndoiesc. Nu mai ţin minte după cât timp, dar într-o noapte am fost chemată la telefon, pe când mă duceam la utrenie. Era fratele Gheorghe:
-Am vrut să-ţi aud vocea, maică! Să ştii că am fost la Izbuc şi m-am vindecat de tumoare. N-o mai am. Dar acum mă pregătesc de plecare. Am metastază la plămâni şi sunt pe ducă, dar sunt pregătit. Nu ştiam ce să-i mai zic. Vocea-i era slăbită şi emoţionată. Am încercat să-l încurajez dar era sigur că pleacă. Am citit mai târziu o broşură scrisă de Părintele Ioanichie Balan, tipărită la Sihăstria în care spunea şi de fratele Gheorghe că a murit. Erau mai multe istorioare cu lumea laică. L-am întrebat la telefon dacă Părintele Argatu l-a mai primit la spovedit. Şi mi-a spus că nu. Era un preot Pantelimon bun prieten cu Părintele Argatu la care mergea şi era primit ori de câte ori vroia să intre la dânsul. L-a rugat să mijlocească pentru el, dar l-a primit doar să-l vadă, atât. Aici poate vedea cineva cum se comportă un sfânt. Pe cel ce i-a făcut rău şi l-a pârât la securitate, l-a iertat din toată inima şi s-a dus să-l spovedească chiar, iar pe fratele Gheorghe, care numai l-a lăudat, nu l-a mai primit niciodată. Cine are ochi de văzut...vede! Şi cine are pricepere..., pricepe! L-a iertat desigur şi pe fratele Gheorghe, dar nu i-a mai putut fi ucenic, pentru că nu-l mai vedea ca pe un părinte sau duhovnic, îl vedea şi se comporta ca în faţa unui sfânt, fapt care  sfântul în viaţă nu primeşte. Virtutea care-i caracterizează pe ei este smerenia. Ocările îl ţin aproape de Hristos, îl ţin pe cruce lângă Hristos, de aceia îi iartă şi-i iubeşte pe cei ce-i fac rău, pe când laudele îl îndepărtează de Hristos. Ei se feresc de astfel de oameni, care-i aduc laude. Diavolul mereu îi laudă da-de-i aruncă în mândrie, care este cea mai urâtă lui Dumnezeu.

Ce striga diavolul împotriva Părintelui Argatu...!
                Odată am avut o discuţie aprinsă cu cineva cunoscut despre Părintele Argatu. Dar asta a fost aşa un duel între patru ochi. Când să merg la biserică pentru vecernie, numai ce am trecut pragul şi ţipa diavolul dintr-o fată cam de 20 de ani a unui colonel de armată care o ţinea la racla cu Sfintele Moaşte:
-Vai, vai, nu-l mai pot răbda pe Argatu! Tare mă mai chinuie, de aia am venit aici să mai scap de el. Nu mai pot!... Nu mai pot!.... Am să-l fac să meargă la Ierusalim şi-i pun pe arabi, pe evrei să-l împuşte, să scap de el. Eu îl împuşc! Nu mai pot!... Nu mai moare odată să mă odihnesc şi eu? Da, da, acolo-l duc la arabi, la evrei, să-l împuşte că m-a omorât destul. Nu mai pot!...
Eu, naivă credeam şi ziceam:
-Doamne, nu-l lăsa pe părintele să plece la Ierusalim să-l împuşte ăia pe acolo. Mai lasă-l, Doamne, în ţara noastră, mai dă-i zile şi sănătate şi nu ne lipsi de comoara asta. Dar nu aveam de unde să ştiu dacă pleacă sau nu. N-a plecat.

Părintele Argatu este grabnic ajutător celor năpăstuiţi pe nedrept.
                S-a întâmplat că a venit Maica Elena din America în România pentru câtva vreme să-şi vadă familia şi a venit şi pe la mănăstirea noastră (Mrea Tismana). Ea mai avea un frate călugăr-preot, care fusese pe la ea în America şi care lăsase impresie frumoasă printre românii din acolo.
                Într-o zi a sunat-o un domn român  din Braşov care era de multă vreme plecat în California şi care îşi adusese cu vaporul o maşină modernă ce alerga repede, s-o aibă pentru drumuri în România când va veni în vacanţă. I-a spus maicii că nu-l găseşte pe fratele ei la telefon şi că ar vrea să facă turul Moldovei, dar n-are curaj singur. Maica, îi zice:
-Haideţi pe aici cu maşina dacă este bună că merg şi eu şi mai cer maicii stareţe pe cineva cu mine. De unde până unde eu eram aceea, ca însoţitoare cu ea. Vreau să spun că noi eram foarte bune prietene şi înainte şi după aceia.
                A venit domnul acela şi maica stareţă ne-a dat ceva bănuţi pentru orice eventualitate, zicând:
-Să aveţi la voi. Eu îi zic maicii Elena:
-Ţine-i tu că eu, dacă o fi ceva, îmi cumperi tu. Bine!?
                Mi-au spus planul pe unde mergem, era frumos, eu nu spuneam nimic, n-aveam nici-o preferinţă, doar atât că trebuia să stau în faţă că-mi era rău de maşină. De când mă ştiu, cum dau de miros de maşină deja vomit. Cu asta am fost un pic de problemă pe drum. Eu le-am spus:
-Mergeţi pe unde vreţi, dar la Mănăstirea Putna, de călugări, sa avem grijă să nu ajungem să înoptăm că nu ne cazează ca maici, ne trimite în sat, ca pe femei.
-Bine, bine, avem grijă! Îmi răspunde maica.
A fost frumos peste tot, ne-am dus cu maşina aceia ca prin zbor. Dar prima mănăstire pe care am vizitat-o a fost Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Am vrut să-l vedem pe Părintele Teofil orbul (Pârăianul). Un părinte ne-a arătat cam pe unde este chilia. Ne făceam probleme că poate nu-l găsim dacă nu vine nimeni cu noi. Dar când ne-am apropiat, Părintele teofil a ieşit singur afară şi a zis:
-De unde-s maicile?
-De la Tismana! Am zis noi.
-Ce probleme aveţi? Fiecare au spus problema lor, maica  că vrea să facă o mănăstire în America, domnul are probleme cu pământul. Apoi, se întorce spre mine şi zice:
-Tu? Ce probleme ai? Eu, luată prin surprindere zic scurt:
-Eu să nu mai vomit pe drum. Părintele a râs în hohote şi a zis:
- Bine! Să nu mai vomiţi! Tot timpul cât a ţinut excursia aceea, eu n-am mai vomitat, nu mi-a mai fost rău. Părintele Teofil se comporta ca şi cum ar avea ochi văzători. Pe moment nu mi-am dat seama că este orb şi nu vede. Părintele vedea! Nu ne-a confundat deloc. Pe domnul acela l-a luat în braţe şi l-a felictat de om harnic şi muncitor. Şi aşa am fost peste tot fără probleme până când am ajuns la Mănăstirea “Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Acolo, sub poartă, era un om cam sărac, mânca o coajă de pâine şi pe jos avea cărţulii pe care scria “Viaţa Părintelui Argatu” cu poza lui. Când am văzut-o m-am repezit la ea s-o iau, era una singură. Maica mă certa că nu mi-o cumpără, ba eu nu plec fără ea, că n-am mai văzut nici-o carte cu sau despre Părintele Argatu. Îi ziceam maicii:
-Dă-mi şi mie bani că eu n-am cumpărat nimic!
-Uite, nu-ţi dau, la ce vrei s-o iei?
-Doamne! Cum! Păi,este Părintele Argatu, dă-mi bani. Nu plec de aici fără carte. La care domnul zice:
-Hai că o plătesc eu. Nu era mult, o broşurică. Maica parcă s-a schimbat la faţă şi cu o ciudă pe mine, zice:
-Gata! Mergem la Mănăstirea Putna, de călugări şi tu să te interesezi de cazare că până aici n-ai contribuit cu nimic, tot noi ne-am îngrijit de toate.  Eu încercam să-i lămuresc că doar le-am spus de acasă că acolo nu putem înopta. Nu vroia să audă.
-Gata, te descurci cum ştii!
Ţineam cartea în mână şi mă uitam la Părintele Argatu, în gând îi ziceam:
-Uite părinte, ce năpastă a dat peste mine de la diavol. Ăştia nu vor să înţeleagă. Părintele parcă râdea în poză şi zicea:
-Nu-i nimic, lasă pe mine, că te descurc eu. Din clipa aceea am simţit o mare linişte şi m-am lăsat în voia lui Dumnezeu şi a părintelui.
                Când am ajuns la mănăstire era întuneric încât poarta deabia se zărea. Erau nişte călugări cu ceva oameni care făceau de zor cu sapele nişte maltăr. Am intrat, am salutat şi am întrebat de părintele stareţ.
-Nu-i acasă! A plecat! Mi-a răspuns. M-am dus înainte cu gândul să intru în biserică şi să mă închin la Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni. Dar, n-am apucat, că vine un frate să-mi sărute mâna zicându-mi:
-Blagosloviţi maică stareţă! Sunteţi maica stareţă de la Tismana?
-Nu, nu, Doamne fereşte, nu-s eu stareţă. Maica stareţă este la mănăstire, nu-s eu.
-Ba da, sunteţi! (N-a vrut să mă creadă şi nu ştiu cine i-a spus că suntem maici de la Tismana). Ne-a cazat la oficiale, în apartamentul Mitropolitului. Frumos şi curat. Ne-am spălat, ne-am aranjat şi iată-l pe bucătar şi pe trapezar, zicându-mi:
-Haideţi la masă, maică stareţă! M-am scuzat mereu:
-Nu sunt eu maica stareţă!
-Ba da! Sunteţi! Dar vă smeriţi!
Ne-am dus la masă, o masă ca la Mitropolit. Am intrat toţi după masă şi eu am apucat la mijloc, la care fratele trapezar, Ştefan îl chema, îmi zice:
-Vedeţi că sunteţi stareţă, că acolo e locul de stareţ! Vai de mine, în gândul meu, ce mă fac? Era o masă regala, nu alta.
Ne-a întrebat:
-Mergeţi la utrenie, la noapte?
-Sigur că da! Cum să nu! Mergem,da! 
De unde să mai mergem că noi am adormit buştean, ne-am trezit dimineaţă şi ne-am gândit să fugim de ruşine că nici la utrenie nu ne-am dus. După aceia mi-a venit un gând să stăm totuşi să ne închinăm la Icoana Maicii Domnului. Eu eram cu carte Părintelui Argatu în mână peste tot. Acolo ne-am întâlnit şi cu domnul acela, făcea poze la Icoana Maicii Domnului şi ne-am hotărât să stăm şi la Acatist, apoi să fugim. Dar când să ieşim, fratele Ştefan ne întâmpină şi ne zice:
-Vreţi să fugiţi? Nu se poate, v-am pus masa! Nu plecaţi până nu mâncaţi! Ne-am uitat unii la alţii şi am hotărât să stăm la Sfânta Liturghie şi după aceea masa. S-a terminat Sfânta Liturghie, ne-am rugat, domnul acela era tare impresionat de primire, eu i-am arătat cartea, poza de pe carte:
-Uite cine ne-a primit! Vedeţi, acesta a aranjat totul!
-Ei, dacă-i aşa, dâmi-o mie că ţi-o plătesc din nou.
-Nu pot s-o dau, n-am citit-o şi o vreau foarte mult. Aţi văzut cu ochii voştri cum am fost primiţi. Eu nu v-am spus, dar, m-am rugat la Părintele Argatu şi i-am zis:
-Părinte, ştiu că eşti un sfânt, acum demonstrează-mi şi ajută-mă că uite în ce încurcătură sunt. Nu vroiam ca eu să stric frumuseţea excursiei, a fost frumos şi ne-am folosit toţi.
                Tot drumul ne-am minunat ce frumos am fost primiţi la mănăstirea Putna şi le-am zis:
-Vedeţi, m-aţi năpăstuit pe nedrept, dar Dumnezeu prin Părintele Argatu a făcut o mare minune.
-Da, toţi am văzut că a fost o minune dumnezeiască! A zis domnul. Plecând de acolo, tot drumul mi-a cerut cartea, dar mai târziu mi-a părut rău că n-am dat-o că el pleca în California şi sigur nu mai avea de unde să-şi facă rost. Nu o citisem şi nu ştiam că o să mai găsesc.

Acestea au fost întâmplările mele cu Părintele Argatu şi pe acestea le semnez,
Maica Irina, Tismana
               
Ba, mi-a mai spus o doamnă, care-l cunoştea pe Părintele Argatu din 1968 cum a vindecat o fetiţă oarbă din naştere.
A venit o femeie cu o fetiţă şi-i spune părintelui:
-Părinte, fetiţa mea nu vede deloc. Aşa s-a născut. La care părintele, spune:
-Las-o la mine 40 de zile şi la urmă vii să o iei. I-a citit mereu rugăciuni şi a împărtăşit-o foarte des. În a 40-a zi când a împărtăşit-o, fetiţa a deschis ochii şi se uita la Potir. Părintele mişca potirul în stânga şi în dreapta şi fetiţa mişca ochii după el. De atunci a văzut mereu. Mama ei a făcut o criză de bucurie, cu ea plângea şi lumea în hohote. Plângeau de bucurie şi că ce mare-i puterea lui Dumnezeu.
                Aceste au fost mărturiile mele despre părintele pe care le-am şi semnat.
Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 4961
Afisari total: 22409103
Vizitatori online: 3

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol