- Preotul ca model de duhovnic - Duhovnicul Ortodox Ilarion Argatu

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

- Preotul ca model de duhovnic

Preotul şi predica scurtă

Pr.Ioan: Sunteţi de părere ca preotul să predice scurt, adică 10 sau 20 minute? Vă întrebăm deoarece multă lume este de părere de a nu plictisi, a fi cât mai scurt şi concis în predică. Această recomandare ni s-a făcut şi în cadrul cursurilor la catedra de Omiletică şi chiar de ierarhii noştri în câteva şedinţe. Vă rugăm să ne spuneţi dacă predica trebuie condiţionată de timp şi care ar fi cel mai bun moment din cadrul Sfintei Liturghii pentru predică?

Pr. Ilarion: Să ne uităm ce s-a întâmplat în Occident pentru că s-a scurtat slujba, s-a redus la o oră şi s-a scurtat predica. Au rămas bisericile goale. Au biserici catedrale, de mari dimensiuni dar..., goale! Dacă îi iei credinciosului rugăciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu (predica) pentru el nu mai are însemnătate biserica. Credincioşii vin la biserică pentru rugăciune, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu Cel ce se Jertfeşte pentru iertarea păcatelor şi pentru a se hrăni din Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu le găseşte în biserică atunci le caută în altă parte. Noi, nu trebuie să facem aceeaşi greşeală ca şi ei. La noi, bisericile sunt pline şi credincioşii vin cu multă evlavie şi râvnă, cu toate că slujba este lungă şi trebuie să stea o jumătate de zi nemâncaţi şi în picioare. De ce? Pentru că în osteneala rugăciunii şi a postului găsesc uşurarea conştiinţei, pacea launtrică, hrana şi căldura spirituală. În predică găsesc cârma şi direcţia pe unde trebuie să meargă ca să-L găsească pe Dumnezeu, ceea ce-i mulţumeşte mai mult decât dacă ar fi fost mai scurtă şi formală slujba şi predica. Slujba în Biserica Ortodoxă are timp îndeajuns şi forma potrivită pentru a-l transpune pe credincios în trăire. A trăi cu Dumnezeu este libertatea şi fericirea deplină. În biserică prin participarea la slujbă şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu (predica) este trăirea cu Dumnezeu. Credinciosul simte prin această trăire că se împărtăşeşte din această libertate şi fericire deplină. De aceea, în loc să se simtă obosit şi plictisit de lungimea slujbei şi durata predicii, simte dorinţa de a mai veni şi la următoarea slujbă şi de a nu lipsi de la nici una.

Este o părere greşită şi ar fi o mare greşeală să se reducă Sfânta Liturghie şi predica pentru a nu obosi şi plictisi pe credincioşi. Pentru ei ar fi o insultă şi o frustrare spirituală. Formalismul este cel mai periculos pentru diminuarea credinţei şi a trăirii omului cu Dumnezeu. Depinde durata predicii, foarte mult, de pregătirea şi înzestrarea preotului cu calităţi vocale şi intelectuale. Dacă predica este bine pregătită şi fiecare cuvânt rostit va avea ecou în inima, conştiinţa şi sufletul credinciosului, nu-l va plictisi pe cel ce o ascultă. Dacă preotul va avea ceva de transmis, va vorbi cu duh şi nu va vorbi de dragul cuvintelor, nu-l va plictisi pe credincios. Dacă preotul nu este convins mai întâi el de cele rostite, cuvintele lui nu au putere şi nu va putea convinge pe credincioşi. Dacă predica se va încadra în câteva cunoştinţe pe care le va repeta mereu, de la un moment dat va plictisi pe credincioşi. Este nevoie ca preotul mereu să studieze, să citească scrierile Sfinţilor Părinţi, să adâncească Sfânta Scriptură şi să se împărtăşească din experienţa marilor duhovnici, pentru că acestea vor fi ca un izvor nesecat de cunoaştere din care se vor adăpa credincioşii în timpul predicii fără să observe că predica a fost ”lungă”. Dacă predica va fi rostită la nivelul de înţelegere a credincioşilor, nu va plictisi. Dacă viaţa preotului este trăită în duh, în post şi rugăciune la fel îi va fi şi predica. Credincioşii îl simt pe preotul trăitor şi pe preotul numai vorbitor, duhul îl descoperă. Preotul trebuie să se ferească de a face tratat de teologie şi filozofie în faţa credincioşilor, de a folosi cuvinte şi noţiuni „abstracte” şi de a încărca memoria credincioşilor cu trimiteri pe care credincioşii şi aşa nu le vor reţine. Preotul, trebuie să ia exemplu pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a vorbit simplu şi pe înţeles, cuvinte simple dar adânci. Aşa se face, că predica Mântuitorului în pustie a durat o zi întreagă, a fost atât de captivantă încât nu au observat cât timp a trecut. De asemenea, predica Sfinţilor Apostoli era fără de timp; predica Sfântului Ioan Gură de Aur dura mai mult de 2 ore, sau cuvântul de învăţătură a marilor duhovnici pe care nimeni nu-l cronometra. Când preotul are ce transmite credincioşilor, nu-i ajung 10 sau 20 de minute. Nu poţi face doar un rezumat a ceea ce trebuia să le vorbeşti credincioşilor într-o grabă de a te menţine într-un barem. Credincioşii simt toate acestea şi vor aprecia ca atare. Dacă preotul nu are ce să transmită credincioşilor, pentru a nu plictisi pe credincioşi este prea mult şi 5 minute. Câteodată nu-mi ajungeau nici 2 ore de predică. Niciodată nu am putut predica cu ceasul în mână. Până ce nu am fost convins că predica şi-a atins scopul nu am putut s-o închei. La predică nu participă numai preotul cu cunoştinţele lui şi cu subiectul pe care l-a pregătit ci şi insuflarea lui Dumnezeu care se revarsă prin harul preoţiei, lucrarea Duhului Sfânt. La fiecare predică simţi că Dumnezeu revarsă prin minte şi gură cunoştinţa adevărului. De multe ori preotul se miră de cuvintele care i-au venit în minte şi pe care le-a rostit, ştiind că nu au intrat în planul de predică. Preotul este un instrument al vorbirii lui Dumnezeu cu omul, de aceea porunceşte Sfinţilor Apostoli: ”Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura” într-alt loc spune: „să nu vă grijiţi ce veţi răspunde, pentru că Eu vă voi da gură şi înţelepciune”. Prin predica şi învăţătura preotului Dumnezeu lucrează mântuirea oamenilor. Ca preot, simţi dacă ai capacitat atenţia şi interesul credincioşilor sau dacă se plictisesc. De aceea, nu se poate jalona predica în barem de timp sau planuri de predică, acestea pot fi cel mult orientative.

Mai întrebat de momentul în care este cel mai bine să ţină preotul predica. Eu, întotdeauna, am căutat să ţin predica imediat după citirea Sfintei Evanghelii. Consider că este momentul cel mai bun. Se face o legătură imediată între Sfânta Evanghelie şi explicarea ei. Astfel se creează timp de meditaţie, de asimilare şi fixare a învăţăturilor transmise şi primite prin Sfânta Evanghelie şi întărite prin predica preotului.

Pentru credincioşii care vin duminica şi în sărbători la Biserică cele mai importante sunt: rugăciunea (Sf.Liturghie) şi predica (cuvântul de învăţătură). Cu acestea se hrăneşte şi se încălzeşte sufletul primind puteri spirituale nebănuite. Fără de ele nu se poate mântui nimeni.

Model de preot şi duhovnic

(scrieri)

Pr. Ioan: Vă rugăm să ne faceţi o descriere cât mai amănunţită a unui model de preot, aşa cum îl vedeţi Prea Cuvioşia Voastră şi să ne întăriţi cu sfaturi călăuzitoare pentru drumul preoţiei pentru care ne pregătim.

Pr. Ilarion: Nepoate, eu aş fi de părere în felul următor: pentru că ştii să baţi la maşina de scris, să iei caietele acelea.., (arătându-mi cu mâna un teanc de caiete vechi, îngălbenite de vreme), şi scrie-le pe toate, pentru că vreau să le public la „Telegraful Român” o parte din ele, în ele vei găsi multe lucruri despre preoţie. Le-am scris când eram în surghiun. Acei 15 ani au fost pentru mine nu numai perioadă de chin şi suferinţă ci şi un timp bun de studiu şi meditaţie. Stând ascuns în podul şurii de la Oniceni şi în standoala de la Valea Glodului, timpul trecea citind şi scriind. Tata socru îmi aducea Sfânta Scriptură şi cărţi, cât de multe cărţi, cu braţul, caiete de dictando şi creioane chimice cu care am umplut peste 100 de caiete. Aici, am doar câteva din ele, le ţin ascunse de frica securităţii să nu mi le confişte. În ele am scris predici la fiecare duminică şi sărbătoare, la fiecare zi din an, am scris dialoguri şi precepte, poezie, am toată Biblia pusă în versuri, am scris despre prigoana mea, s.a.m.d. Va veni şi vremea aceea când le voi scoate la lumină. Aici am să fac o paranteză, spunând că:

-În ziua aceea Părintele Ilarion mi-a dat maşina de scris şi un braţ de caiete şi m-a trimis în Moldova, acasă la părinţi, pentru a le transcrie, zicându-mi: „numai acolo poţi fi în siguranţă, aici nu!” Mi-a dat de grijă, să nu spun la nimeni şi să nu arăt nimănui caietele, că s-ar putea să-i fac mari necazuri şi să i se confişte toată opera. Am purces la scris fiind ocupat cu aceasta toată vara. Doream să-i fac bucurie părintelui prin sârguinţa mea şi în acelaşi timp curios să aflu mai repede din ele cât mai multe lucruri care mi-ar folosi în misiunea de preot.

A mers totul bine până într-o zi când am fost vizitat de o rudă foarte apropiată a părintelui. Aflase nu ştiu de unde că părintele mi-a dat mie maşina de scris şi mi-a luat-o. Era restricţie mare în vremea aceea de a avea o maşină de scris. Trebuia declarată la miliţie şi ca s-o cumperi îţi trebuia autorizaţie. Văzându-mă fără obiectul muncii, iar cu scrisul nu ajunsesem decât la jumătatemi-am zis că voi continua să scriu la maşina tatălui meu şi voi aştepta până ce va veni părintele în Moldova să-l întreb ce să mai fac în această situaţie. La scurtă vreme Părintele Ilarion a venit la Boroaia. A trecut şi pe la noi, prilej cu care i-am arătat cât am scris şi că mi-a fost luată maşina de scris. La auzul celor spuse de mine foarte calm şi senin şi chiar zâmbitor părintele mă mângâie şi-mi spune: „Nu-i nimic, aşa trebuia să se întâmple, însă uite ce, eu îţi dau bani şi cumperi una nouă din magazin”. Aşa a şi făcut. În luna august când am fost la examene la Bucureşti, dintr-o librărie mi-am luat alta pe bază de legitimaţie de student şi cu avizul Institutului Teologic, pe motiv că am de scris cursuri. Pe vremea când urmam cursurile facultăţii se preda şi se învăţa după cursurile profesorilor, nu era voie să se tipărească manuale de teologie.

În cele ce urmează voi reda din scrierile Părintelui Ilarion Argatu cu privire la preot şi preoţie, pe care am apucat să le dactilografiez.

Preotul – nume de părinte

Preotul este chemat (numit) de tot omul credincios, cu numele cel mai frumos, cel mai sublim şi mai scump de „părinte” „tată” sau, „taică”. Nu este pe pământ alt nume mai frumos, după cel de mamă decât cel de tată. Acest lucru nu este ceva întâmplător sau la un anumit popor, ci este universal, este pe întreg pământul, în familia creştină. Aşa a binevoit Iisus Hristos să-şi cinstească sluga sa, preotul.

De aceia i-a şi dat după mărire şi datorie faţă de supuşii lui, credincioşii, să fie un tată la tot omul, ce cheamă numele lui Iisus, ba şi la cei ce nu-l cunosc. Căci un tată nu-şi va lăsa niciodată pe copiii lui: însetaţi, înfometaţi, dezbrăcaţi, fără adăpost, fără apărare, fără de milă. El nu-şi va găsi odihnă noaptea dacă copilul lui va fi lipsit de vre-o una din cele pentru trupul lui, ba încă şi pentru sufletul lui. El nu-şi va găsi odihnă toată viaţa, până ce nu-i va aranja pe copii la locul lor, cu rostul lor, pentru a putea răzbi în viaţă. Iar când se găseşte pe prag de mormânt, încă le dă ultimele sfaturi pentru o împărţire dreaptă a ceea ce vor rămâne, pentru a trăi bine, pentru a-i face cinste numelui său după moartea sa. Aşa face un adevărat tată şi aşa trebuie să facă şi preotul cu orice om, pentru a-şi merita numele sfânt de „părinte”.

Ziua şi noaptea el trebuie să fie o lumină cu ardere continuă a darului ce-l are, pentru toate sufletele, să îndrume, să înveţe, să ajute nu numai cu timp, ci şi fără timp. Iar acolo unde bucatele (oamenii) sunt nesărate (fără credinţă) să fie el o sare bună. Să-i fie: Urecheamereu trează, pentru ascultarea durerilor, pentru auzirea venirii răului, pentru primirea de veşti bune şi răspândirea lor în turmă; Ochiultrebuie să fie treaz zi şi noapte asupra felului de creştere a sufletelor creştine, de sunt cu vigoare sau plăpânde, pentru îndreptare şi întărire; Guralui niciodată închisă de la sfat şi mustrare, de la învăţături şi alinare, de la rugăciune şi poveţe; Mâna lui întinsă mereu pentru ajutorarea celui căzut, de a binecuvânta viaţa creştinului, de a sfinţi lucrurile lui, de a întări pe cel ce se cumpăneşte, de a şterge lacrimile: orfanilor, văduvelor, săracilor şi a celor împovăraţi cu mulţi copii, iar piciorullui niciodată obosit în a alerga la îndeplinirea celor de mai sus zise. Aşa se cere a fi preotul pentru a-şi merita numele de „tată” sau de „părinte”, şi nu cu griji numai pentru sine, avere, petreceri, lene, înşelăciuni, invidie, minciună şi câte alte drăcovenii, cărora le pot ajunge adevăraţi robi şi nicidecum liberi şi fii ai lui Dumnezeu¹².

Căsătoria teologului

Problema cea mai grea pentru un teolog pregătit pentru misiunea preoţiei este căsătoria.

_______________________________________________

12.- Caiete, C68, pag.47-49.

Cursurile seminariale şi cele ale facultăţii de teologie pentru mulţi sunt mai uşoare decât acest pas, căsătoria. De aceea unii aleg calea mănăstirii sau a celibatului. Nu este rea, dar pentru unii, nu poate fi la înălţimea chemării şi ar fi fost mai bună căsătoria şi de a fi preot de mir într-un sat sau oraş, pentru că nu tot omul cel ce renunţă la căsătorie, poate să fie în acelaşi timp şi bun monah. În mănăstire pentru o vârstă tânără încercările sunt mai grele şi mai greu de suportat dacă nu este format şi nu poate conduce firea.

Omul rămâne aşa cum este el construit, oriunde l-ai pune pe el. Cel ce nu se gândeşte şi nu se analizează pe sine la modul cel mai sever şi care din sânul familiei moşteneşte iuţimea sângelui şi neînfrânarea firii, va face de râs biserica şi chiar de va fi căsătorit tot va cădea. Cel ce nu moşteneşte un astfel de comportament, şi va fi fire echilibrată înclinată spre virtuţi, cu răbdarea în fire, înţelept în toate, înfrânat în porniri, cu credinţa lucrătoare şi conştiinţa trează, acela ori unde va fi în lume sau la mănăstire îşi va păstra prestigiul chiar de va fi în mijlocul furtunilor sau în mijlocul pustiei.

Socotesc a fi liberă calea de ales pentru orice candidat până în ziua preoţiei, fie celibatul, fie căsătoria. Nimeni să nu-l oblige sau să-l influenţeze de a lua o decizie ca aceasta. Pentru ce să-şi pună juguri care nu se pot duce, pentru a se naşte păcatul? Aceasta să nu fie! Orice jug să fie luat de bună voie de fiecare, pentru că acel jug îl va duce cu dragoste şi sufletul va tinde spre aceasta, precum floarea spre lumină. Căsătoria pentru un teolog trebuie să fie o dorinţă şi nu o constrângere. Dar, căsătoria pentru a fi la înălţimea ei şi de a fi de un real folos pentru misiunea preoţiei, la predicarea Sfintei Evanghelii, trebuie ca viitoarea preoteasă să fie aleasă după anumite criterii şi recomandări scripturistice. Prima condiţie este ca ea să fie fecioară şi să nu fi fost desfrânată, aceasta va face căsătoria preotului să fie curată şi va pune bazele unei căsnicii fericite. Acest lucru este greu de stabilit şi nu se poate decât pe baza sincerităţii. Aici candidatul la preoţie trebuie să chivernisească foarte bine şi să pună în balanţă sinceritatea unei fete, pentru că prin înşelăciune şi vorbe amăgitoare poate deveni victima unei desfrânate. Ori acest lucru îl opreşte de la preoţie, nu mai are voie să fie preot. Candidatul la preoţie trebuie să mărturisească sincer şi acest lucru înainte de a fi hirotonit şi dacă îl ascunde pentru faptul că s-a îndrăgostit şi nu poate renunţa sau pentru faptul că nu mai poate desface căsătoria atunci noul preot primeşte Sfânta Taină a preoţiei cu umbra a două păcate: desfrânarea şi minciuna. În astfel de situaţii ar trebui ca să se admită desfacerea căsătoriei iar preotul să rămână celibatar. Însă şi starea preotului de celibatar îl pune în mari ispite şi periculoase situaţii. Dacă se acceptă situaţia căsătoriei cu femeia desfrânată şi se tolerează atunci păcatul se înmulţeşte, căci femeia lui desfrânată nu va părăsi păcatul şi va ajunge la urechea şi în văzul enoriaşilor ca o ruşine şi pată peste biserică distrugând credibilitatea preotului şi misiunea preoţească smintind credincioşii de la mântuire şi trăire curată.

Pentru a nu se întâmpla nici unui candidat la preoţie această mare nenorocire îl îndemn la a se folosi de o cale foarte eficientă pentru a hotărî cine-i poate fi preoteasă cu care să ducă jugul preoţiei:

- Să meargă la preotul din parohia de unde este fata pentru a-i cere sfatul şi referinţe despre ea şi familia ei. Preotul ca duhovnic a enoriaşilor din parohia sa, cunoaşte starea morală a fiecărei familii. Prin taina spovedaniei preotul descoperă curăţenia sufletească a tinerelor fete. Ca preot în parohie se poate interesa foarte discret şi fără să stârnească bănuieli despre comportamentul unei anumite fete şi în alte situaţii, înafară de: familie, societate şi biserică. Îl poate încuraja pe tânărul candidat garantând că este demnă de a fi preoteasă sau îl poate sfătui să renunţe de a se căsători cu respectiva deoarece portretul moral ca viitoare preoteasă lasă mult de dorit. Preotul din sate sau oraşe pe lângă biserică adună tineret, organizând activităţi de catehizare a tineretului, educându-le spiritul de a fi pioşi şi plini de adâncă evlavie, le cultivă simţul religios şi moral, încât să ajungă să dorească de a fi mereu în preajma bisericii, sau chiar de a-i îndrepta către căsătorii cinstite şi curate sau către mănăstiri şi pentru a sluji cât mai bine Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel pregătind tineretul din parohia sa, preotul observă şi cunoaşte trăsăturile religios-morale ale tinerilor din parohie: fete şi băieţi. Astfel, preotul poate orienta oricând fără a greşi un teolog de a-şi alege consoarta vieţii sale.

Pentru candidatul la preoţie, hirotonia este un moment de bucurie, fericire şi împlinire. Dar această bucurie nu este numai a lui, ci şi a părinţilor care s-au jertfit pentru el în tot felul de-a ajunge să păşească pe această treaptă. Cine poate să spună bucuria pe care o simt părinţii în acel moment când se aud cuvintele ierarhului rostite pentru fiul lor: Vrednic este !? În acel moment şi preotul care l-a îndemnat şi l-a îndrumat să urmeze Seminarul şi Facultatea de Teologie, tresaltă de bucurie că, truda lui a căpătat încoronarea lucrului îndeplinit. Dar nu numai pe pământ este acea bucurie, ci şi în cer, pentru că un nou slujbaş şi lucrător în via Domnului se ridică, ca întunericul să fie îndepărtat. Sfinţii din cer, îl privesc cu bucurie că, alt urmaş al lor a căpătat locul şi Mântuitorul Iisus Hristos va fi lăudat

şi pe pământ, precum este lăudat şi în cer.

Pe drept cuvânt, trebuie să se veselească toţi pentru darul ce-l primeşte candidatul, Darul Preoţiei. El, nu mai este un slujbaş a unui om, ci este slujbaş a Celui mai Mare de pe pământ şi a celor din cer, al Domnului Domnilor, a Împăratului Împăraţilor, a Dumnezeului nostru Celui viu. El, preotul, va fi un nou mijlocitor cu rugăciunile sale pentru popor. El va ruga pe Cel ce nu se vede pentru poporul său pentru a da în chip văzut ceea ce cere: ploi la bună vreme, belşug în gospodărie şi ajutor în toate, iertare de păcate, sănătate şi orice, cerând cu credinţă. Dar el trebuie să poarte simbolul cel mai măreţ de pe pământ cu care să lege sufletul nostru tot, cu iubirea, aşa cum a învăţat în seminar, aşa cum a trăit-o în facultate şi acasă în timpul vacanţei. El va şti că preoţia nu-i o sursă de venituri materiale întru care să se desfăteze, ci o sursă de jertfiri pentru aproapele, pentru dobândirea sufletelor, pentru care a pătimit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acestea trebuie să-i fie singurele bucurii: dacă are toate sufletele încredinţate lui pe calea mântuirii; dacă Lăcaşul Sfânt -Biserica-, este îngrijită şi are cele necesare; dacă în parohia sa: orfanul, văduva şi săracul nu mai plâng, ci se bucură; dacă suflete rătăcite nu mai sunt.

O, cât de mare este această Taină, cât de înfricoşată! Cum mâna zidită din tină să poarte Trupul Cel Sfânt, Cel veşnic, Cel ce este viu, Cel ce este Împărat a toate, Cel ce este Ziditorul lui! Cine poate spune măreţia acestei Taine, pentru a-i putea cunoaşte splendoarea sa!? Nu este om încă pe pământ. Căci scris este ,,Că Îngerii din ceruri doresc să vadă chipul Sfintei Jertfe şi să se îndulcească de Dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie”, iar preotul însuşi lucrează la cele Prea Sfinte. Îngerii se cutremură privind, iar Preotul nu trebuie să umble fără frică şi cutremur.

Ce pedeapsă amară îl poate aştepta pe preot când strigă din uşile Sfântului Altar: ,,Să ne iubim unul pe altul!” iar el ţine procese, se ţine de răzbunări, de minciuni, de înşelări, de tot felul de patimi, pe care nici enoriaşii nu le îndrăznesc a le face? El cu mâinile pline de desfrânare şi întinare, umblă cu Trupul Cel Nemuritor şi Neîntinat. El cu gura plină de minciună şi viclenie, se hrăneşte cu Sângele şi Trupul Cel îndumnezeitor. El care din gura lui varsă sudalma şi nedreptatea şi tot felul de răutate, să primească Sfântul Trup. Să nu fie! Trupul Iubirii care a zis ,,această poruncă dau vouă să vă iubiţi unul pe altul’’(Ioan 15,17)ca întru aceasta vă voi cunoaşte că sunteţi fiii mei iubiţi de vă veţi iubi unul pe altul, sau: ,,aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mat.5,16).

-Idem,pag..357-366

Iisus Hristos