- Preotul ca slujitor in Biserica - Duhovnicul Ortodox Ilarion Argatu

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

- Preotul ca slujitor in Biserica

PREOTUL ÎN BISERICĂ CA SLUJITOR

Persoana preotului

Primul pas important pe care-l face preotul în faţa enoriaşilor săi este cel de la prima slujbă. De aici intră ca reprezentant al poporului în faţa lui Dumnezeu şi prima impresie pe care o dă poporului, se face cu acest prilej. De aceea se şi spune că: „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă„. Cum va fi judecat acum de popor, aşa va rămâne pentru ei întotdeauna. Din acest motiv, trebuie să se facă cunoscut ca bun păstor, bun conducător al lor, pentru ca să-şi poată încredinţa lui sufletele lor, dar pentru a fi aşa nu se va putea modifica dacă este altfel. Căci este destul de grăitor proverbul: „omul la ţeapă şi apa la matcă„. El trebuie să fie format din copilărie, în mijlocul părinţilor şi de şcoală. Un preot cu simţ religios în el, nu se va asemăna nici pe departe cu cel ce nu are, chiar dacă vrea să pozeze altfel. Omul cu convingere religioasă are în el: pietate, smerenie, blândeţe, este calculat în anumite situaţii, are sfinţenie şi temerea de tot ce este Sfânt, acestea nu se pot pierde decât odată cu fiinţa sa. De asemenea, pe acestea, nu le poate impropria un preot la momentul cerut cum ar face artistul oricât de artist ar fi. Contrastul rămâne la vedere oricând. De aceia preotul având aceste însuşiri nu va depune nici un efort pentru a le arăta, căci ele sunt trăiri şi se văd din manifestări involuntare fără ca să-şi dea el seama, pentru că ele lucrează şi uneori fără mijlocirea voinţei, aşa cum piciorul umblă, fără a mai judeca pentru el că trebuie să-l ridic sau să-l văd de merge. Deci, un astfel de preot va fi la înălţimea chemării sale.

Pravila pentru slujbe

Preotul va şti, că pentru a face slujbă, trebuie să se facă din ajun pravila hotărâtă de canoane, iar masa şi somnul să fie după cum spune pravila. Trebuie să facă pregătire, pentru a putea fi socotit ca vrednic pentru slujbă. Unui astfel de preot, nu-i va veni greu, ca la timpul hotărât să se ducă la locul stabilit în odaie sau biserică să aprindă lumânări şi tămâie; să-şi pună veşmintele pe el şi să înceapă pravila cu toată dragostea şi setea, aşa cum sufletul i-o cere întocmai ca şi trupul haina, hrana şi apă.

Plecarea la Biserică

Odată pregătit astfel şi trecând noaptea nu va dormita până târziu şi enoriaşii să-l aştepte la serviciu. Dimineaţa se va trezi devreme, îşi va revizui cele necesare pentru slujbă: prescură, vin, untdelemn, lumânări, tămâie; îşi va revizui predica ce trebuie s-o ţină, curăţenia deosebită a hainelor şi a încălţămintei, pomelnicele de pomenit, cartea de slujbă, împăcarea sufletească de o are cu cei din casa lui, cu cei străini şi apoi va pleca la slujbă. Mersul pe cale trebuie să-i fie plin de voie bună, cu faţa surâzătoare, cu glas plăcut de părinte pentru cei întâlniţi pe cale, pentru bineţe şi pentru a-i chema la slujbă.

Închinarea

Intrarea în Biserică să-i fie plină de adâncă smerenie cu închinare plăcută şi după rânduială pe la Sfintele Icoane în paşi domoli. Privirea plăcută spre cei adunaţi în biserică. În Sfântul Altar intrarea să-i fie cu cutremur, ca la însuşi Mântuitorul ce stă de faţă, unde mii şi mii de îngeri privesc. Emoţia să-i cuprindă sufletul întotdeauna până la lacrimi, simţindu-se nevrednic pentru un aşa loc atât de înalt şi atât de Sfânt. Închinarea ce se cere a se face în Sântul Altar, să fie ca aceea când s-ar găsi în faţa unui aspru judecător care ar putea să-l condamne la moarte, pentru care îi dă închinare cu rugă pentru iertare.

Orânduire de slujbă

Odată făcute aceste toate, să cheme pe cântăreţ şi pe pălimar şi să le dea următoarele sfaturi:

Pentru cântăreţ:

– Vei cânta slujba toată fără a ţipa şi a face cozi lungi, ci, o cântare plină de evlavie şi smerenie,

– Vei citi tot ce este de citit, fără a lăsa ceva,

– Vei face semnul Sfintei Cruci, de câte ori vei cânta sau zice: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…, aplecându-te cu faţa spre Sfântului Altar şi în jos,

– Vei sta în strană într-un mod plăcut, iar la momentele cele mai însemnate pe care le ştii, vei ieşi din strană,

– La „Veniţi să ne închinăm„ vei face metanii până la pământ,

– Vei sta în genunchi la momentul ştiut,

– Nu vei umbla prin biserică cântând sau stingând lumânările,

– Toată slujba o vei face conform tipicului şi nu altfel,

– Nu vei intra în altar decât la chemare.

Pentru Pălimar:

– Prin biserică să mergi cuvios, aproape pe neobservate faţă de popor,

– Nu vei sta cu spatele la icoane niciodată,

– Vei aprinde candelele toate şi luminile mai înainte de momentele principale.

– Să nu faci nici un fel de zgomot de voce tare, de strigare, de ceartă,

– Vei observa lumânările mereu cum ard ca să nu ia foc ceva şi să le schimbi la vreme,

– Untdelemnul şi lumânările aduse de popor le vei aprinde pe toate,

– Vei purta sfeşnicul cu toată smerenia,

– Vei toca şi trage clopotele la vreme,

– Nu vei râde, nu vei face cu ochiul, nu vei lua de prin darurile aduse de popor, nu vei ascunde nimic,

– În altar nu vii decât la chemarea mea,

– Vei îndruma pe cei neştiutori, cum să se închine fără a face vorbă tare,

– Vei păstra liniştea în biserică şi nu vei lăsa nici un fel de abatere,

– Lumânările cu fum mult le vei stinge,

– Vei fi atent la toate şi pe tot omul îl vei servi cu ceea ce doreşte.

Ţinuta: barba, părul şi haina preotului

Un preot cu drag de misiunea sa, va trebui să dea atmosferă Locaşului Sfânt, atmosferă de sfinţenie trăită, atât de subalternii slujbaşi cât şi de enoriaşi. Pentru aceasta se cere ca el să fie exemplul cel mai viu, trăitor al sfinţeniei în toate, pentru aceasta ţinuta lui de preot să fie la locul ei pentru acest scop. Sfinţenia nu poate sta în afară de formele cerute de ea, aşa cum voiesc a arăta cei abătuţi de la ţinută şi totuşi vreau să pozeze sfinţenia. Că precum apa curată nu poate sta decât în vase curate, aşa nu poate sta nici sfinţenia decât în ţinută de sfinţenie. Această ţinută, nu şi-o poate face oricine cum vrea, ci ea este făcută odată cu sfinţenia, când a fost dată pe pământ de Dumnezeu lui Moise, când i-a spus pentru fratele său Aaron cum să fie îmbrăcat, cum să se poarte, ce trebuie să mănânce, unde trebuie să locuiască, misiunea ce-o are de îndeplinit ca să-i fie sluga Lui cea iubită şi credincioasă (Eşire 20-35).Deci, de atunci şi până astăzi, până la sfârşitul veacurilor, cele rânduite pentru sfinţenie nu se pot schimba şi nici adăuga după placul fiecăruia. Ci fiecare, trebuie chemat la starea sfântă de preoţie, trebuie să se încadreze întocmai în cele rânduite în toate, pentru ca actul sfinţeniei să poată fi asupra lui întotdeauna.

De aceea şi Sfinţii Părinţi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice n-au schimbat nimic, ci numai le-au întărit cu hotărârea lor că aşa să se facă şi nu altfel. Pentru acest lucru un preot cu drag de misiunea sa atât de sfântă va căuta pe toate căile din dragoste pentru Lucrul Cel Sfânt să găsească mijloacele materiale, ca să fie întocmai cu ţinuta. Întâi i se cere să poarte barbă şi părul capului mai lung că aşa au făcut toţi, începând de la Aaron şi cât de frumos şi bine îi stă unui astfel de preot! Un astfel de preot nu are o altă cale decât cea pe care a avut-o şi Mântuitorul Iisus Hristos de a fi puternic în cuvânt, în a învăţa şi a mustra. Aşa au fost Sfinţii Apostoli şi părinţii bisericeşti. Oare cine are putere dintre oamenii de pe pământ ca să schimbe vreo lege a lui Dumnezeu, decât numai Dumnezeu? Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice în această privinţă: „N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc„ (Mat.5,17).Şi dacă El, Fiul lui Dumnezeu, nu a cutezat aşa ceva, atunci cum de au avut cutezanţa s-o schimbe şi s-o strice slujitorii Lui? Greu este răspunsul şi mai cu greu îl vor da astfel de stricători la poftele lumii acesteia, la poftele nesăţioase chiar ale lor. De aceia purtarea bărbii şi a părului mai lung va fi legat pentru totdeauna de acei preoţi care-şi cunosc locul unde stau.

Tot la ţinută, hainele lor vor fi negre sau de

culoare închisă, închise la gât şi lungi până la pământ, cu ghete negre, culion, pălărie sau căciulă neagră. Şi toate acestea, să fie întotdeauna curate desăvârşit. Ce impresie urâtă face acel preot, care umblă cu ele rupte şi murdare de noroi! Pe preoţii cu ţinuta curată şi îngrijită, lumea îi respectă şi le acordă stima cuvenită. Astfel de preoţi sunt căutaţi de popor până departe, cu dorinţele lor. La astfel de preoţi poporul îşi încredinţează sufletul spre mântuire. Astfel de preot, va avea succes în tot ce va voi să facă în parohie, în gospodărie şi în orice loc.

Vicii, virtuţi

Tot la ţinuta ireproşabilă a preotului se mai adaugă şi lipsa de vicii, ca: băutura, fumatul, minciuna, furtul, vicleşugul, lenea, îmbuibarea, răutatea şi pizma, care îi strică sfinţenia. I se cere să aibă: iubire desăvârşită până la sacrificiul de sine, dreptate în orice ocazie, blândeţe, vorba înţeleaptă, cunoştinţa lucrurilor, credinţa şi nădejdea pentru biruinţă în lupta ce-o are de dus cu puterile şi slugile întunericului. Ce impresie de scârbă cumplită face acel preot în sufletul credinciosului, care îl vede cum dă fumul pe nas ca pe două ţevi de la maşina de tren! Sau, când urăşte în timp ce zice din uşile Altarului: „să ne iubim unii pe alţii!”; sau minte pe om de-l face să umble degeaba, să aştepte, sau să vadă că iese altceva de cum a spus preotul şi dacă acestea sunt cele ce înjosesc pe preot şi altele care-l înalţă atunci, ce-şi va alege fiecare, decât aceia ce-i pus întru inima sa: plăcerile vieţii fără Mântuitorul, ori plăcerile cerului cu Mântuitorul şi cu toţi Sfinţii. De aceia sunt în lume două categorii de preoţi, ca şi între oameni, precum sunt şi faptele: bune sau rele.

Veşmintele

În ceea ce priveşte ţinuta, preotul cu drag de misiune, va observa şi va avea grijă ca veşmintele să fie întotdeauna frumoase şi bune. Un preot îmbrăcat în veşminte: rele, rupte, murdare, şifonate, îi arată cum e sufletul lui care se lasă a fi o slugă nevrednică şi a batjocori pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nu încape nici o scuză. Orice scuză îl acuză. Cel ce pune motive, nu este decât un fiu al minciunii pentru a-şi ascunde lenea şi indiferentismul religios care l-a cuprins din creştet până în tălpi. Când e vorba de a lua bani de la un serviciu, sau de a-şi cumpăra băutură şi altele, motive nu sunt, iar la acestea sunt. Un ierarh îşi poate cunoaşte păstorul lăsat la parohie numai prin acest mijloc – starea veşmintelor, biserica şi cărţile de cult. O, ce impresie frumoasă face atunci când veşmintele strălucesc pe el, când cu ele îi străluceşte şi sufletul în curăţenie desăvârşită! Că numai aşa sfinţenia se vede şi pătrunde în sufletele tuturor spre mântuire. Cuvântul lui este ascultat şi roadele răsar la orice pas. Este înconjurat cu dragoste şi lacrimi de bucurie vor vărsa de câte ori îi vor auzi cuvântul de mântuire.

Predica

Sunt preoţi care nu vorbesc niciodată poporului despre pericopa Sfintei Evanghelii. Ei îşi motivează în fel şi fel, lipsa lor de la datorie. Însă, nici un motiv nu face decât să-i arate ca leneşi şi indiferenţi. Sfântul Apostol Pavel, zice : „ cum vor şti, de nu li se vor propovădui „… şi iar zice „ stai cu timp şi fără timp, învaţă, mustră, ceartă cu duhul blândeţii„. Pe acei preoţi care spun aşa ceva, să-i întrebăm, dacă şi Sfinţii Apostoli ar fi tăcut, atunci porunca Mântuitorului dată ucenicilor înainte de Înălţarea Sa la Ceruri, zicând: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura, învăţând să păzească toate câte am poruncit vouă„ (Marcu 16,15),cum s-ar mai fi împlinit şi cum s-ar mai fi întins creştinismul în toată lumea? Dacă Sfântul Apostol Pavel ar fi mers cu gura legată, aşa cum merg ei printre enoriaşi, s-ar mai fi auzit de cuvântul Mântuitorului, de numele Sfântului Apostol s-ar mai fi ştiut? Cei ce se comportă astfel nu fac altceva decât să se condamne pe ei la munca cea veşnică. Deci preotul trebuie: să vorbească, să înveţe, să mustre, să îndrepte pe enoriaşi cu dragoste de părinte care vrea ca sufletele încredinţate lui să se mântuiască. Pentru aceasta preotul trebuie să-şi pregătească predica încă din cursul săptămânii. Să cerceteze pericopa Evangheliei, să studieze cazania şi alte predici de autori, cartea cu pilde şi astfel să-şi formeze cuvântul ce-l va avea de spus.

Preotul trebuie să fie întotdeauna bine pregătit, bine documentat, şi bune explicaţii să dea. Să nu folosească vorbe dure ce ar lovi pe unii din enoriaşi, să nu urmărească venituri pentru sine, să nu ruşineze pe nimeni, să arate adevărul aşa cum este. Acolo unde greutatea se lasă mai mult, să uşureze cu un sfat de îndreptare, ca fiecare să se poată mântui, numai dacă vrea, pentru că Mântuitorul pentru toţi a pătimit şi doreşte ca toţi să se mântuiască. Predica să fie uşor de înţeles, pe graiul poporului să nu fie lungită şi goală de duh. Să entuziasmeze cu ea spre fapte, să scuture cu ea de noroi, să plece cu ea spre smerenie, să îmbunătăţească viaţa tuturor ascultătorilor. Păcatul să-l arate în toată goliciunea lui şi cu toate urmările lui dezgustătoare. Să vorbească deschis, din inimă şi fără a citi, să nu privească numai la un om, sau la vreun loc din Biserică, sus sau în jos. Privirea să-i fie vioaie şi formată după vorbire şi conţinutul ei. Să privească peste toţi deopotrivă, să nu facă eschibiţii în voce, în gesticulare şi mimică. Să nu se întrerupă pentru vreun lucru văzut, să scuipe sau nasul să-l curăţe. Când vorbeşte despre vreun păcat, să nu privească atunci la vreo persoană care a făcut acel păcat sau că îl face, pentru a nu-l ruşina şi ca atare să-l lipsească de a mai veni la slujbe. Predica s-o ţină îndată după citirea Sfintei Evanghelii pentru ca să facă creştinul legătura logică între vorbire şi pricepere. Dacă se lasă la urmă ca să prindă toţi predica, atunci tot nu este bine, deoarece cei ce au venit mai târziu, n-au auzit cuprinsul Sfintei Evanghelii, aşa că tot în lipsă sunt. Însă cei ce doresc să audă predica, aceia întotdeauna vor căuta să vină mai din timp la biserică, lăsând grijile vieţii pentru altă vreme. Aşa socot pentru un preot sârguincios de a proceda şi pentru predică.

-Idem, pag.386-398

Iisus Hristos