Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
- Preotul ca administrator in Biserica
PREOTUL CA ADMINISTRATOR  ÎN BISERICĂ

Biserica
Grija cea dintâi întotdeauna trebuie să fie pentru un preot Sfântul Locaş. Dacă nu-i place casa în care locuieşte el, să fie: descoperită, cu acoperişul spart sau prea vechi cu muşchi pe el, nevăruită, cu pereţii dărăpănaţi, ferestrele sparte, uşile crăpate, scările rupte, cu atât mai mult casa întru care este Ochiul lui Dumnezeu Cel Neadormit şi în care se află însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos permanent! Dacă el se numeşte slujbaş al lui Dumnezeu şi locul de slujbă este biserica, se cade să fie iubită mai mult decât casa lui, în urma căreia are cinstea de preot, are hrana pentru sine şi familia sa, are calea mântuirii sufletului lui. Cred că da!   Preotul nu trebuie să preţuiască mai mult gospodăria sa decât biserica.
Întotdeauna se va face comparaţie între gospodăria preotului şi starea în care se află biserica. Grija preotului este de a nu lăsa biserica nevăruită, neacoperită, cu acoperişul spart, cu ferestrele sparte, murdare şi pline de praf, cu muşchi pe ziduri, cu bolta spartă şi pătată de ploi, plină de cuiburi ale păsărilor, plină de muşte, nemăturată după slujbă, neaerisită, cu cimitirul în paragină, cruci dărâmate, căzute şi călcate în picioare, cruci rezemate de pereţii bisericii, frunze şi găteje în curtea bisericii, garduri dărâmate, vite care pasc până sub temelia bisericii în timp ce curtea, casa, grajdul, poiata preotului strălucesc de curăţenie şi de bogăţie. Ce ar  însemna aceste fapte, decât lipsa de credinţă totală în Dumnezeu! Desconsiderare totală a lucrurilor Sfinte. Astfel de preoţi nu mai pot rămâne la locurile lor ca păstori, ei păgubesc biserica şi sărăcesc sufletele păstoriţilor lor. Toate acestea nu se pot întâmpla acolo unde ierarhul locului are ochiul deschis şi veghează permanent asupra păstorilor, unde se fac vizite canonice şi se iau măsuri disciplinare începând de la avertisment, timp de îndreptare şi culminând cu înlocuirea lui sau chiar caterisirea. Trebuie ca tot acest proces de disciplinare să fie realizat în aşa fel încât să nu fie antrenaţi partinic credincioşii, să nu fie sminteală în lume şi să nu se slăbească credinţa. Un preot sârguincios şi plin de Duhul Credinţei Creştine, va căuta cu toată dragostea să îngrijească biserica, s-o înzestreze cu tot ce trebuie pentru o bună întreţinere, pentru frumuseţe şi sfinţenie. Să zică cum a zis Mântuitorul Iisus Hristos: „Râvna Casei Tale, m-a mâncat„ (Ioan 2,17).Să nu aştepte ca enoriaşii să-i arate, că trebuie acoperiş nou bisericii lor, că ar trebui văruită, ar trebui gard, trebuie curăţenie permanentă, ci el să le arate ceea ce trebuie şi el să ia iniţiativa, să dea exemplu: de râvnă, de muncă, de jertfire, de iubire pentru Sfântul Locaş. Că nu oaia s-a văzut vreodată să facă stâna, ci ciobanul. Aşa şi preotul care îşi poartă numele de păstor, să îngrijească de staul şi de oi cu dragoste, numai aşa va trage foloasele sufleteşti dorite.

Completarea lipsurilor

Dacă cele din afară trebuie completate cum am arătat mai sus, pentru buna întreţinere a Locaşului Celui Sfânt, apoi şi lucrurile din interior, cu atât mai mult, lipsa lor stinghereşte Slujbele. Preotul va trebui să aibă sub ochiul lui permanent starea tuturor lucrurilor Sfinte. Cele vechi trebuie să fie înlocuite de îndată cu altele noi, ca o carte cu foile rupte şi pătate de ceară, cu literele şterse de vreme ce nu va putea servi la un serviciu, fără greşeală, fără lipsă. Un veşmânt rupt şi murdar, aduce scârbă în sufletele credincioşilor şi nicidecum sfială, pietate, temere, respect, iubire. Tot astfel, dacă un sfeşnic cu un picior rupt va sta într-o parte şi un altul cu un braţ lipsă, s-ar vedea lipsa de estetică. Şi cum să te prezinţi cu aşa ceva la o slujbă făcută celui mai mare dintre Împăraţi, Împăratului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu veşmintele murdare şi rupte, cu lumina în astfel de sfeşnice, cu cântare  şi citire de pe o carte murdară şi cu lipsuri? Se poate oare oferi din partea unui preot o desconsideraţie atât de mare a Dumnezeirii pe care o slujeşte? Eu cred că nu! Dacă la un rege pământesc nu te prezinţi cu hainele rupte şi murdare, ci bine pregătit, cu toate noi, oare nu cu atât mai mult în faţa lui Dumnezeu? Dacă preotului nu-i place să poarte haina şi cămaşa sa rupte, atunci veşmintele care sunt haina şi cămaşa Mântuitorului de ce le poartă aşa rupte şi neîngrijite? Iată întrebarea la care nu pot să răspundă la ziua judecăţii decât cu osânda care li se va măsura. Încă nu s-a văzut ca un sat la îndemnul preotului să nu aibă putere de a cumpăra pentru biserica lor, cele necesare pentru cult: icoane, cărţi, sfeşnice, felinare, cruci, veşminte şi toate celelalte. Numai acolo unde preotul este lipsit de Duhul Credinţei, de iubirea sacră a lucrurilor Sfinte, şi iubeşte mai mult: bunăstarea, casa şi acareturile lui, mâncarea şi băutura până la lăcomie, numai acolo vor lipsi şi biserica va fi în lipsă şi neîngrijită. Preoţii sârguincioşi vor căuta ca biserica pe afară să fie frumoasă peste tot, iar în interior pe toate să le aibă bune, frumoase şi scumpe. El va căuta să lege sufletele enoriaşilor de biserică, prin lucrurile noi ce le va aduce, va căuta ca lumina să lumineze întru fapta cea bună a enoriaşilor şi fiecare cu drag va privi biserica şi cu drag va veni la ea. Va căuta ca toate icoanele să aibă candela lor şi fiecare sfeşnic lumini de ceară curată; Va căuta ca icoanele să fie frumos împodobite; Va căuta să aibă cărţi noi şi pe toate atât la strană cât şi în Altar; Va căuta să aibă preşuri pe jos, iar în timpul iernii şi rogojini bune; va căuta să aibă smirnă şi tămâie, vin curat şi prescuri cu prisosinţă; va căuta să aibă clopote bune şi nu dogite, sobă în biserică şi Altar, mai multe rânduri de veşminte, cădelniţe frumoase, Sfânta Cruce a Răstignirii şi Sfântul Epitaf cu momentele cele mai dureroase ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În fine va căuta să fie Sfântul Locaş, vrednic pentru Persoana Dumnezeirii.

Disciplina în Biserică
 
Prin disciplină se înţeleg două lucruri: una, ştiinţa fiecăruia de a se închina pe la Sfintele Icoane, iar a doua, simţul de respect dat slujbelor cât şi bisericii şi atunci  când nu este slujbă. Aceste două lucruri dacă sunt întipărite în mintea şi sufletul credincioşilor, atunci pioşenia şi smerenia se pot vedea pe deplin şi fără de acestea orice credincios, nu este format pe deplin. Închinarea regulată la timpul cuvenit şi cu cuvintele de rugăciune la fiecare icoană, înseamnă instrucţie desăvârşită şi linişte sufletească. Mulţi nu ştiu să se roage şi când să se roage. Nu cunosc Sfinţii de pe icoane, nici cum să zică, nu ştiu să facă metania, nici Sfânta Cruce în timpul slujbei. De aceea se văd pe la multe biserici oameni pe la icoane care se înghesuie, dau jos sfeşnicele, se aprind de la lumânări, varsă candelele. Preotul iese cu Sfânta Evanghelie sau cu Sfintele Daruri şi unii nu mai prididesc cu metaniile pe la icoane încât împiedică trecerea preotului. Se citeşte Apostolul sau se cântă Heruvicul şi foiala pe la icoane nu este terminată. Lumea stă în genunchi la unele momente, alţii trec la închinare şi tot aşa mai departe. De aceia un preot, odată intrat în parohie şi văzând neorânduiala în popor moştenită va căuta să pună capăt prin cuvântări clare cu caracter practic, pentru a pricepe toţi şi a se îndrepta. Va spune credincioşilor care este timpul pentru închinare la icoanele din faţă şi care sunt momentele de îngenunchere; Va explica care sunt rugăciunile ce trebuie să le zică creştinul ori de câte ori va trece pe lângă Sfânta Biserică şi de câte ori va intra în ea, ce rugăciuni va zice la Icoana Mântuitorului, la icoana Maicii Domnului, la icoanele Sfinţilor şi va explica însemnătatea Sfintei Liturghii cu momentele mai importante. Va spune numărul de metanii ce se fac la Icoana Mântuitorului, la icoana Maicii Domnului, la icoana unui Sfânt. Va explica de unde se începe, pe unde trebuie să meargă şi unde se  termină, încât să nu se tot întoarcă, să nu se îngrămădească şi să nu se facă zgomot, stricăciuni şi vorbe. Va explica cât de mari păcate fac cei ce vorbesc şi râd în biserică. Va vorbi despre timpul în care se primesc pomelnicele pentru Sfânta Liturghie la Altar. Va vorbi despre smerenia pe care trebuie să o aibă creştinul în tot timpul cât se află în biserică şi foloasele care le are din această pioşenie, dar şi răul ce-l fac cei ce nu vor să asculte cu atenţie slujba şi întrerup pe alţii de la rugăciune. Acestea toate, nu se pot spune şi arăta la o slujbă sau două, ci trebuie ca în sărbători după masă, adunaţi în biserică şi acolo prin cateheză să le explice despre toate lucrurile din biserică şi însemnătatea lor. Va căuta ca toţi să cunoască sfinţii de pe  catapeteasma bisericii şi viaţa pe care au avut-o. Odată cunoscând omul toate cele din biserică atunci pietatea şi smerenia desăvârşită va lua locul indisciplinei, şi adevărata rugăciune către Dumnezeu numai atunci se va putea face. Pentru buna reuşire a acestui lucru este bine ca epitropul bisericii să-l secondeze pe preot, arătând la cei  încă neştiutori cum să se roage, cum să se închine, timpul de îngenunchere, disciplinând pe credincioşi de a nu vorbi, de a nu râde şi de a nu ieşi din biserică în timpul slujbei.

Organizarea pangarului
 
Pangarul şi cutia milei, sunt aproape singurele resurse de venit ale bisericii la cele mai multe din parohii. Din venitul lor, se achită obligaţiile bugetare pentru: reviste teologice, carte religioasă, salarii, fonduri pentru susţinerea unităţilor ierarhice superioare şi cele ce mai trebuie pentru biserică. Dar acestea nu sunt la toate bisericile organizate temeinic încât să aducă venitul lor. Ele adesea sunt lăsate pe seama pălimarului sau a dascălului, ori pe seama numai a preotului. Se realizează bugetul în puţine cazuri, doar acolo unde preoţii sunt mai iubitori de cinste şi de interes pentru binele bisericii. Preotul va căuta să pună un vânzător cinstit la pangar, să aibă întotdeauna lumânări de ceară curată, sau din cele ce nu scot fum. Va obliga prin deasă sfătuire de a nu cumpăra din altă parte lumânări, decât de la biserică. În acelaşi timp şi cutia milei, trebuie să aibă încuietoare, şi banii luaţi la timp cu proces verbal şi chitanţă de la casierul parohial, iar banii vor fi folosiţi pentru plata datoriilor ce le are biserica în buget şi pentru milostenie. Dacă cinstea va domni peste tot, cutia şi pangarul ar aduce venituri, încât să se poată cumpăra: sare, chibrituri, săpun pentru văduve şi pentru cei săraci. Se cere ca epitropul bisericii să fie un om cu frica lui Dumnezeu. Acolo unde oamenii observă că lucrurile nu-s cu cinste îşi scurtează mâna cea cu dar şi se pun împotrivă, arătând lucrurile rele ce se fac sub ochii lor. Preotul trebuie să audă vocea satului imediat ce iese şi să ia măsuri severe pentru omul hrăpăreţ. De-l va menaja, atunci va strica cinstea bisericii şi încrederea enoriaşilor. Să observe de nu aduce lumânări străine, şi întâi le vinde pe ale lui şi pe urmă pe ale bisericii cât mai poate. Să observe, de nu le vinde mai scump şi folosul îl pune în buzunar. Să observe ca toţi banii rezultaţi din fiecare duminică şi sărbătoare să fie trecuţi în registrul pangarului şi al cutiei milei.

Organizarea bibliotecii
 
Dacă pangarul şi cutia sunt bine organizate şi aduc venit bisericii de la enoriaşi şi în acelaşi timp fac un mare serviciu bisericii pentru întreţinerea ei, apoi şi biblioteca parohială aduce un mare bine spiritual credincioşilor şi bisericii. Prin bibliotecă un om se poate instrui mai mult decât îl poate instrui o predică ţinută în biserică. Biblioteca aruncă valul de pe ochii cititorilor şi-i face să vadă lumina. Ea poate fi mama a tot binele dacă în ea se vor regăsi acele cărţi ce vor urmări aşa ceva. Biblioteca este străjerul de noapte a tot omul. De aceea preotul cu dragoste faţă de enoriaşii săi, va căuta să înfiinţeze o bibliotecă parohială cu care să hrănească spiritual şi intelectual credincioşii. Biblioteca este cel mai bun colaborator la munca de educare a preotului dacă în ea a pus ceea ce trebuie să ştie omul pentru binele lui şi al aproapelui. Preotul va căuta deci, ca biblioteca să aibă mai multe secţii sau specialităţi. Credincioşii vor cărţi religioase, dar mai vor şi din celelalte despre problemele materiale ale vieţii. /.../ Acest lucru nu este greu de făcut, dacă preotul depune puţină dragoste pentru înfiinţare şi pentru timpul de a împrumuta carte şi de a explica cunoştinţele cele mai greu de înţeles pentru unii din cititori.

Organizarea de colecte şi împărţireade daruri
 
Oameni sărmani, văduve şi orfani, trebuie să vadă în preot, adevăratul lor părinte şi sprijinitor al vieţii lor. Căci numai aşa va merita numele de părinte, pe care-l atribuie poporul dintr-un bătrânesc obicei. Şi pe drept cuvânt aşa trebuie să fie şi aşa au fost şi înaintaşii lui. Căci preotul era cel ce făcea jalbele şi le ducea la cei mai mari pentru cei săraci şi nevoiaşi. Sfântul Ioan Gură de Aur pentru marea lui iubire de cei necăjiţi, îi mângâia pe toţi cu ce putea să intervină pentru ei, până şi la împărat intervenea, pentru care a fost supranumit „ambasadorul necăjiţilor”. Iar împărăteasa îl izgoni de la conducerea Patriarhiei şi pentru că lua apărarea unor necăjiţi, a căror vie a fost luată în mod nedrept chiar de împărăteasa, din care pricină îşi găsi moartea în surghiun. Dar bucuros până în ultima clipă că-şi făcea datoria pentru cei necăjiţi. De aceea preotul va căuta să fie şi el sprijin celor necăjiţi şi va proceda ca atare.
    - Întâi îşi va cunoaşte întreaga parohie şi va nota: situaţia materială a fiecăruia, familiile cu mulţi copii, persoanele cu infirmităţi, femeile văduve şi copiii orfani.    
     - Apoi va face o listă cu persoanele care urmează a fi ajutate de biserică şi fiecare ce lipsuri au.
     - Va vorbi poporului de gândul lui şi va cere să se formeze un Comitet ca să fie ajutat şi sprijinit de el.
     - Va analiza împreună cu cei din Comitet soarta fiecărui necăjit, va căuta să găsească soluţia potrivită de a veni în ajutorul lui.
     - Va căuta să pună încă o cutie a milei la gardul bisericii dinspre drum, scriind pe ea „pentru săraci” şi la fiecare slujbă va face o colectă în popor, ca 30-40% din cutia de la Maica Domnului să se dea la fondul pentru cei săraci.
     - Va hotărî zilele de cumpărare a darurilor şi se va duce însoţit de cei din Comitet pentru a cumpăra mai întâi cele de primă necesitate: sare, gaz, chibrituri, făină, ulei, zahăr, orez,  săpun, pe care le va împărţi după numărul de persoane în familie şi după gradul de sărăcie în care trăiesc. Dacă mai rămân bani şi sunt fonduri suficiente se vor putea cumpăra: cămăşi, haine, încălţăminte şi  orice altceva dar să fie împărţite în biserică după terminarea slujbei încât să nu se ivească bănuieli de necinste. Astfel făcând, preotul va putea convinge pe cei bogaţi, pe cei fără copii, să facă şi ei daruri persoanelor nevoiaşe. În felul acesta s-ar încetăţeni în mijlocul creştinilor şi exemplul cel bun care ar prinde rădăcini şi în satele vecine. Cine are milă de săraci şi Dumnezeu îi este sprijinitor tare la necazuri. Un preot iubitor de popor va face acest lucru.
-Idem. pag, 398-407
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 4912
Afisari total: 22409054
Vizitatori online: 2

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol