- Atitudinea duhovnicului ... 1 - Duhovnicul Ortodox Ilarion Argatu

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

- Atitudinea duhovnicului ... 1

ATITUDINEA DUHOVNICULUI

Faţă de cei ce nu aud (surzi)

Măiestria unui duhovnic în a deschide sufletele credincioşilor, se arată nu numai în cazurile pe care le-am arătat până aici. Atât nu e destul. La el încă nu se cunoaşte pe deplin perfecţiunea, nu se arată. Ci el trebuie să şi-o facă cunoscută, prin acei cărora le lipsesc câte ceva, ce au mutilări corporale şi sunt deficienţi, ca : surzi, orbi, muţi, surdo-muţi, etc.

Dacă la astfel de oameni poate să facă o duhovnicie regulamentară, atunci preotul va fi un duhovnic desăvârşit. Căci şi aceştia fac parte din biserica creştină şi pentru ei s-a răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Sfânta Cruce şi aceştia ca atare trebuie să fie mântuiţi. Şi acest lucru este cerut preotului prin însăşi exemplul

______________________________________________

14.- Caiete, C74.

Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că El nu i-a lepădat, ci i-a iubit şi i-a vindecat precum pe cei din Ierihon (Mat. 21),pe cel din Decapole (Marcu 7).Deci, acei preoţi care i-ar desconsidera şi nu i-ar trata cu mai multă iubire decât pe ceilalţi întregi şi sănătoşi, săvârşesc păcat de moarte chiar asupra sufletului lui pentru că, preotul e pus să fie părinte pentru toţi şi nu pe alese. Adesea auzi pe unii spunând, că pe acei surzi nu-i mai ascultă la spovedanie şi le dă Sfânta Împărtăşanie şi aşa, deoarece ei neauzind pe preot nu se pot înţelege cu el iar faptul că au această infirmitate nu poate să fie decât buni şi iubiţi de Dumnezeu. Dar acestea nu le spune din sinceritate, ci din comoditate sau din lenea de a nu se mai strădui cu ei şi din neştiinţă, că nu ştie cum să le facă spovedania celor ce nu aud.

De aceea, redau în cele ce urmează câteva îndrumări, pentru fiecare categorie de suferinzi, pe care un duhovnic folosindu-le, va putea să facă duhovnicie tot atât de uşor ca şi la ceilalţi ce sunt întregi. Va proceda astfel:

1.- Dacă cel ce nu aude ştie să scrie sau să citească, preotul se va folosi de hârtie şi creion

pentru a comunica cu el. Este cea mai eficientă

metodă şi o spovedanie sinceră.

2.-În cazul în care cel ce nu aude nu ştie să scrie şi nici să citească, atunci spovedania va fi mai dificilă, deoarece trebuie s-o facă prin intermediar, adică prin însoţitorul celui surd care ştie să comunice cu acesta prin semne specifice celor surzi şi muţi. Acest lucru poate face ca cel ce nu aude să aibă anumite reţineri faţă de însoţitor şi să nu mărturisească prin acesta toate păcatele. În astfel de situaţii se va proceda aşa:

a.- Va căuta să vadă cu cine poate comunica şi a se înţelege mai bine din familia sa;

b.- Va chema odată cu cel ce nu aude şi pe cel cu care se poate înţelege, şi prin acela îi va vorbi cele ce trebuie mai întâi, de vrea Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.

Vor sta la moliftă şi cel ce nu aude şi însoţitorul lui. După aceea îl va întreba preotul de greşelile făcute, prin însoţitor. Dacă dă răspuns la întrebări înseamnă că a înţeles şi va trece mai departe până ce va termina spovedania. Apoi îi va da canon. Şi dacă cu gura lui îl repetă, atunci spovedania a ajuns să fie completă şi i se va administra după felul păcatelor, fie oprirea, fie primirea Sfintei Împărtăşanii.

Faţă de cei ce nu pot vorbi (muţi)

Spovedania la cei muţi este tot aşa de uşoarăaproape ca la toţi cei fără metehne. Căci ei auzind întrebarea, confirmarea o fac dând din cap. Acestora nu le mai trebuie însoţitor. Însă preotul duhovnic trebuie să fie foarte îngăduitor şi foarte bun psiholog. Căci, pe de o parte i se cere ca el să-i pună întrebare pentru orice fel de păcate şi să privească la faţa lui ca să descifreze, dacă la cele afirmate de el nu ar mai fi şi alte păcate. Deci, ar fi mai bine ca cei ce nu aud şi cei ce nu pot vorbi să stea în picioare la spovedanie, pentru ca preotul să poată privi la faţa lor şi în ochii lor, pentru a citi starea de vinovăţie sau de nevinovăţie la întrebările despre unele păcate. Căci, ştiut lucru este că, nu e om pe pământ care să nu greşească şi nu sunt scutiţi nici astfel de oameni. Satana nu stă degeaba. El caută mereu pe cine să înghită, pe cine să ducă la pierzanie. Astfel de suferinzi au adesea idei în capul lor venite de la satana, că întrucât sunt aşa: suferinzi şi infirmi, Dumnezeu le trece cu vederea greşelile, că omul nu-l va da în judecată niciodată pentru că nu poate vorbi sau auzi, că legea îi iartă, că oamenii sunt mai buni cu ei dacă greşesc, decât cu ceilalţi care sunt sănătoşi şi pot munci, că nimeni nu-i poate bănui c-ar fi tâlhari şi câte din acestea le pune satana în minte şi în inimă ca să-i poată dobândi.

Un duhovnic trebuie să cunoască aceste mentalităţi şi să le scoată cu vorbă şi sfat de părinte, arătându-le că osânda iadului îi aşteaptă şi pe ei pentru fapte deopotrivă ca şi pe ceilalţi.

Apoi un alt sfat este de a-i face ca să vină la

biserică, la slujbă, cu toate că nu aud sau nu vorbesc, sau nu văd, că timpul de şedere în biserică este un timp de răsplătire a lui Dumnezeu pentru osteneală, iar timpul de şedere acasă nu poate aduce altceva decât păcatele cu gândul, cu fapta şi apoi osândă. A sta acasă în timpul slujbei înseamnă a sluji satanei şi nu lui Dumnezeu.

Faţă de surdo-muţi

Un duhovnic faţă de un surdo-mut trebuie să fie mai atent. Că dacă urechea şi graiul nu-l servesc, atunci ale duhovnicului să servească. La astfel de cazuri, spovedania trebuie s-o facă tot aşa de completă ca şi la ceilalţi. Orice delăsare, nepăsare faţă de mântuirea unui surdo-mut înseamnă să fie pus în loc sufletul duhovnicului pentru sufletul aceluia. Dar nu de frica aceasta trebuie să facă spovedania ci din mila lui de părinte adevărat faţă de neputinţa şi suferinţa acestor oameni deficienţi. Un astfel de om suferă atât de mult că nu aude o pasăre cântând, că nu poate exprima prin cuvinte: ceea ce vede, ce simte, ce doreşte, acest lucru este o mare suferinţă. Pentru un astfel de om, duhovnicul trebuie să aibă milă şi o nemărginită iubire şi nicidecum repulsie. El trebuie să fie cât mai aproape de viaţa lui, de sufletul lui, să-l vadă cum trăieşte, ce mănâncă, ce îmbracă, unde se adăposteşte, unde doarme. Să-i aducă daruri ori de câte ori se va duce pe la el şi să-şi arate iubirea aşa cum se cuvine unui bun părinte, faţă de copilul lui în suferinţă.

Această comportare a preotului duhovnic, trebuie să o aibă în orice moment şi faţă de toţi cei în suferinţă.

Pentru un astfel de suferind, duhovnicul va trebui să înveţe de la rudele lui, înainte de a-i face spovedania, semnele convenţionale, pentru a putea comunica cu el şi a-i arăta ce urmări grele aduc păcatele. Să-i vorbească şi de acele păcate pe care numai le bănuieşte că le-ar face în ascuns. Şi atunci după faţa şi ochii lui va putea descifra starea de păcătoşenie a celui surd şi mut. Apoi va putea afla de la familia lui despre unele păcate ascunse de el, la care, din vreme îndreptarea să i-o facă. La fel şi din vecini încă va putea afla. În această privinţă şi despre cei numai muţi sau numai surzi, tot astfel va proceda duhovnicul.

Să-l obişnuiască preotul cu venirea regulată la biserică. Pe cei suferinzi preotul îi va putea obişnui mai uşor cu biserica, dacă vor căpăta atenţie şi înţelegere din partea oamenilor şi dragoste părintească din partea preotului.

Să le vorbească credincioşilor care vin la biserică, despre suferinţa acestora, iar noi cei ce suntem fraţi cu ei, purtăm acelaşi fel de trup, respirăm acelaşi aer şi zicem Tată lui Dumnezeu, suntem datori de a le veni în ajutor atât pentru sufletul cât şi pentru trupul lor, mulţumind lui Dumnezeu că nu suntem ca ei. Pot fi ajutaţi de către credincioşi cu cele necesare în casa lor, cu hrană şi îmbrăcăminte, prin colecte de către comitetul parohial de ajutorare, pe care trebuie să-l aibă fiecare preot în parohie. Pentru îngrijirea sufletelor lor, preotul să le dea cărţi religioase. Ca ei având vederea să poată citi în bune condiţiuni. Dacă nu vor şti carte, atunci preotul duhovnic, după ce le va învăţa felul de vorbire, să-i înveţe carte. Cartea religioasă pentru astfel de suferinzi este sabia cea mai tăioasă, cu care ar putea lovi pe satana întru ispitele lui.

Preotul în dragostea lui faţă de misiunea sa, va face şi acest lucru.

Spovedania, dar, să li se facă şi lor, fără a se mai invoca fel de fel de motive. Să se facă tot aşa de completă ca la toţi ceilalţi, că şi aceste suflete trebuie mântuite. Să pună toată puterea de înţelegere, de abnegaţie, de devotament pentru astfel de suflete. Să nu se ascundă sub diferite motive, că toate acele fapte şi gânduri ascunse vor fi scoase la vedere la judecata faptelor şi atunci se va umple de ruşine.

Nici o cale nu-i aşa de frumoasă precum calea preoţiei, însă trebuie să pună la ea dragoste, pentru

a-i putea găsi frumuseţea, splendoarea în care este.

Faţă de cei ce nu pot să vadă (orbi)

Mulţi duhovnici sunt, care, au părerea greşită că orbii nu pot păcătui. Că dacă n-au vedere (zic ei) apoi n-are cum să facă păcatul. Această părere este cu totul greşită. Pentru că păcatele nu vin la inima omului pentru a le dori, a le face, numai pe calea văzului, ci şi pe calea auzului, a vorbirii, a simţului. Şi dacă orbul are aceste simţuri este în putere de a greşi, cum de altfel şi surdul şi mutul şi surdo-mutul, pentru că are văzul şi simţul. Ca atare şi orbii ca şi ceilalţi suferinzi trebuiesc spovediţi.

Spovedania orbului trebuie făcută tot în picioare stând în faţa preotului pentru acelaşi motiv de a-i privi faţa cum se schimbă la unele păcate, ca să-i poată cunoaşte sufletul, ca nimic să nu ascundă ci să facă o mărturisire adevărată a faptelor.

Spovedania se va face în mod amănunţit, ca să-i poată fi de folos sufletului pentru mântuire, însă va folosi numai acele întrebări referitoare la simţurile cu care a păcătuit.

Şi pentru un astfel de suferind, grija preotului

trebuie să fie tot timpul, să-l cerceteze acasă, spre a-i vedea traiul, ocupaţia şi obiceiurile cele rele şi cele bune. Să vadă cine îl îngrijeşte. Dacă primeşte un tratament bun de la cei din casă, să caute a le da sfaturile necesare acestora de a-l ajuta din dragoste. Să-i îndemne la a avea răbdare cu el, să nu-l nedreptăţească, să nu-l judece, să fie tratat frăţeşte, că numai aşa şi ei vor căpăta o mare răsplată de la Dumnezeu.

Preotul să ia asupra lui o cât de mică sarcină din întreţinerea lui, pentru a veni în ajutorul lor, de exemplu: îmbrăcăminte, încălţăminte, pâinea pe un an, cartof, zarzavaturi şi legume pentru mâncare, să-i facă întotdeauna parte din jertfa de la biserică.

Să le dea cărţi religioase celor din casă, potrivit cu înţelegerea lor, ca ei să-i mai citească din ele.

Să stea adesea cu el şi să-l încurajeze în a răbda suferinţele, arătându-i că sfinţirea vieţii o poate căpăta prin abatere de la păcate şi prin răbdarea suferinţelor pentru care va primi o mare şi frumoasă răsplată. Orbirea e cea mai grea dintre toate suferinţele vieţii. Nici foamea şi nici setea nu este aşa de grea, cum este orbirea la om. Mântuitorul Iisus Hristos, întotdeauna a avut milă de astfel de suferinzi. Nu găsim în Sfânta Scriptură un loc în care să vedem că Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-ar fi avut milă de astfel de oameni.

În Vechiul Testament, pentru vindecarea lui Tobie cel drept, Dumnezeu a trimis vremea potrivită întru judecata Sa cea Prea Înţeleaptă pe Arhanghelul Rafael, care l-a vindecat cu fierea acelui peşte prins din apa Tigrului. Suferinţa este cu atât mai mare cu cât ea este din naştere. Un astfel de om nu ştie cum arată lucrurile care ne înconjoară, cum arată pasările, faţa omului, faţa cerului şi lumina soarelui, cum sunt florile, cum e noaptea senină. Este şi mai dureros când pe acestea le-a văzut odată şi a rămas fără de vedere la un moment dat, atunci zbuciumul este şi mai mare.

Deci, preotul ca părinte să nu-şi găsească odihnă sufletului său până ce nu va face ca aceşti fii în suferinţă să simtă bucuriile vieţii, şi să se simtă înconjuraţi cu dragoste de toţi. Să vadă cu ochii minţii lor, că preotul este sprijinul vieţii lor.

Faţă de cei inconştienţi sau cu handicap intelectual şi psihic

O altă categorie de suferinzi în această lume sunt cei inconştienţi, cei reduşi intelectual. Câte nu face omul inconştient, adesea cu focul se arde, cu apa se îneacă, este bătut de unii, luat în râs de alţii şi neînţeles de nimeni. El face un lucru şi alţii râd. Alţii fac un lucru şi el râde. La unele se avântă unde nu trebuie, la altele stă pe loc unde trebuie să se avânte. Mănâncă până îi este rău, bea la fel. Rabdă zile şi zile, astfel trăieşte el în neştire. Şi pentru acesta preotul trebuie să se intereseze, căci şi acesta este fiul său spiritual. Se poate interesa de la părinţi şi de la rudenii de când este în această situaţie, din naştere sau de mai târziu. Să-i întrebe apoi, care sunt lucrurile de care-şi dă seama. Ce face bine şi ce face rău? Cum se manifestă când face anumite lucruri, are sentimente de dragoste sau de răzbunare, se manifestă întotdeauna la fel de câte ori face anumite lucruri? Dacă urăşte pe cineva şi din ce motiv? Dacă ştie de preot şi ce reacţie are când îl vede: fuge, se strâmbă, face fel de fel de scamatorii şi închipuiri sau râde de el? Despre biserică ce ştie, o respectă, îi place să meargă la biserică? Cu cine are obiceiul de a vorbi mai des şi ce păreri are despre oameni? Ce oameni îi plac mai mult? După luarea tuturor informaţiilor, să-şi facă preotul un plan şi să pornească în căutarea lui.

Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „m-am făcut tuturor toate măcar în parte să-i dobândesc…” Căci şi acest suflet trebuie mântuit. Preotul va găsi la el loc cât de mic în conştiinţă, unde, să pună stăpânire cu toată puterea şi dragostea ca de acolo, încetul cu încetul, zi de zi, să tot lucreze, cerând mereu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-l face biruitor întru munca sa. Ce poate fi cu neputinţă la omul credincios? Căci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zice: „De veţi avea credinţă cât un bob de muştar aţi zice muntelui acestuia să se mute în mare şi aşa va fi”(Mat.17,20).Iar în altă parte iar se zice „Cele ce la un om sunt cu neputinţă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi pentru acela ce crede”. Dacă un preot ar putea să facă pe unul ca acesta să iubească biserica şi lucrurile sfinte, să se spovedească şi să poată primi Sfânta Împărtăşanie, acel preot şi-a atins scopul misiunii sale. Un astfel de preot şi uşile cele mai zăvorâte ale inimii le va deschide. În faţa unui astfel de preot, nu va putea sta nimic în picioare din ceea ce satana a reuşit să risipească în sufletul unor oameni. Un astfel de preot va fi căutat de mulţime de străini şi din satele cele mai îndepărtate. Astfel de duhovnici voieşte să aibă biserica pentru a fi aşa cum a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos către Sfinţii Apostoli: ”Vă voi face de acum pescari de oameni”(Luca 5,10).

Faţă de cei ce sunt pe patul de moarte cu grai şi conştiinţă

Sunt oameni care zac bolnavi pe patul de suferinţă cu anii, fără ca doctorii să-i poată ajuta cu ceva. Căci precum păcatele oamenilor sunt de multe feluri în lume, aşa sunt şi bolile. Dar toate sunt hotărâte de Dumnezeu şi unele urmări ale păcatelor cu care l-am supărat pe Dumnezeu. Că nu este nici un fel de necaz venit omului pe pământ până ce nu este cercetat de Dumnezeu pentru un păcat pe care l-a făcut. Acest lucru se vede din toate vindecările pe care le-a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos bolnavilor, acestora, le zicea: „iertate îţi sunt păcatele tale” (Mat.9,2), apoi, zicea: „ia-ţi patul tău şi umblă” (Mat.9,6),apoi, mai adăuga: „vezi ca de acum înainte să nu mai greşeşti”.

Aşadar, la baza fiecărei boli se găseşte un păcat. Acestea ştiind preotul duhovnic, la patul acestor bolnavi, de câte ori se va duce, trebuie să aibă cuvinte potrivite, pentru a deschide sufletul, ca să se poată mărturisi şi căi şi de a primi iertare şi vindecare de la Dumnezeu. Omul ascunde păcatul din cauza ruşinii. Însă preotul trebuie să ştie cum să-i spulbere ruşinea, să-l încurajeze spre adevăr, să se întoarcă şi să părăsească păcatul pentru că lucrarea diavolului este ca să îndemne pe om la păcat şi apoi să-i dea ruşinea de a nu-l mai mărturisi şi nemărturisind păcatul să nu se poată mântui. Preotul trebuie să-i dezvăluie cu dibăcie cursele satanei, în ce fel se întind asupra omului, cum lucrează cu minciuna, cu viclenia şi perfidia pe care le bagă pe nesimţite în sufletul omului, ca să facă păcatul cu care să supere pe Dumnezeu. Omul dacă acceptă ispita şi săvârşeşte păcatul, Dumnezeu îl ceartă. Ca prin certare şi mustrare, să se întoarcă de la calea cea greşită la calea de mai înainte întru păzirea Legii Sfinte. Preotul să-i dea fel de fel de exemple mai întâi din Sfânta Scriptură, apoi din viaţa oamenilor din împrejur pe care îi cunoaşte şi el. Apoi să-i citească cartea de pilde, din care să vadă că toate suferinţele la oameni nu sunt decât păcatele făcute. Şi când va reuşi să scoată de la el păcatul cel mai ascuns, atunci să pornească cu Sfântul Maslu după regula tipicului, cu rugăciuni de tot felul în biserică pentru a căpăta mila lui Dumnezeu pentru el şi a-l dezlega de boală primind sănătate. Iar Dumnezeu care face minuni şi azi prin slujitorii Lui iubiţi îl va îndruma spre calea de vindecare a trupului, a sufletului şi spre mântuire. Să-l convingă pe om că suferinţa este pentru păcate, şi dacă va răbda în tăcere, fără cârtire împotriva ei, i se va uşura sufletul de păcate şi va căpăta vindecare. Că această suferinţă de acum, îl va scăpa de suferinţa cea veşnică. Să-l socotească pe Dumnezeu că a fost pentru el prea milostiv de nu l-a ucis pentru păcatele făcute şi i-a hărăzit puterea de vindecare a sufletului prins de boala trupului. Să scoată de la el adevărata căinţă cea cu lacrimi în ochi, pentru bunătatea ce a avut-o Dumnezeu cu el şi să ajungă ca să-i facă promisiuni din adevărata dragoste de fapte frumoase, de va scăpa din boală. Sau de-l va ierta şi-l va chema la el, să lase cale spre răscumpărarea păcatelor deschisă urmaşilor, din lucrurile lui care îi rămân, ca: milostenie la săraci, ajutorare bolnavilor, a orfanilor, a văduvelor; ca daruri la Sfânta Biserică şi câte altele, prin credinţa lui cea plină de dragoste şi recunoştinţă către Dumnezeu. Apoi să urmeze o spovedanie de toate păcatele, pe care le-a făcut din tinereţe. Întrebări părinteşti şi mustrări la fel şi chib-zuit în ce priveşte canoanele. Să-i arate la fiecare păcat spus după ce va termina de mărturisit, greutatea fiecărui păcat şi cum a supărat pe Dumnezeu atât de mult şi cum Dumnezeu în marea Sa milă numai cu atât l-a pedepsit. Iar cum Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Şi cum se face în cer mare bucurie când un păcătos se întoarce din calea lui cea rea, îngerii se bucură, Fiul lui Dumnezeu la fel, şi numai demonii sunt cei ce plâng. Să-l facă să ştie ce lucru mare şi important este mărturisirea păcatelor şi Sfânta Împărtăşanie, a cui este acel Sfânt Trup şi Sânge şi că cel ce ia cu nevrednicie se osândeşte. După acestea preotul va observa dacă are părere de rău pentru păcate şi dacă nu ia mai rămas ceva ascuns.

Faţă de cei de pe patul de moarte fără grai dar cu cunoştinţă

Se găsesc unele familii ce au câte un bolnav ani de zile în casă însă pentru îngrijirea acelui suflet nu cheamă preotul până ce bolnavul şi-a pierdut graiul şi e slăbit. Asemenea familii ori au convingerea greşită despre Sfintele Taine că i-ar grăbi moartea celui bolnav, ori nu cred în ajutorul şi puterea pe care o dau Sfintele Taine. Şi una şi alta din aceste concepţii bolnave nu pot decât să arate starea nelămurită a credinţei lor. Preotul ca cel ce are de a răspunde de tot sufletul încredinţat lui, are datoria de a se face lumină în sufletul acestor familii şi de a le îndruma pe calea credinţei adevărate. Pentru aceasta va face următoarele:

1.-În biserică la auzul întregului popor în dumineci şi sărbători, să le vorbească despre cazuri de boală şi când au în familie bolnavi, cu degrabă să fie chemat preotul.

2.-Să le arate ce putere au Sfintele Taine asupra bolnavului, stare de binefacere, de însănătoşire a sufletului, după care urmează a trupului, aşa cum este scris: „Iar de este cineva dintre voi bolnav, să cheme pe preoţii Bisericii, ungându-l cu untdelemn şi rugăciunea credinţei va face pe cel bolnav sănătos„ (Iacov 5,14)şi nicidecum nu aduce moartea precum cred unii. Pentru că scris este: „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”.

3.-Să le arate paguba pe care o fac ei acelui suflet bolnav în casa lor, păgubindu-l de iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu.

4.-Chemarea prea târzie a preotului, înseamnă chinuirea bolnavului atâta timp. Că boala se vindecă mai uşor, dacă e tratată de la început, tot aşa şi cu preotul, dacă nu-i chemat de la început, mânia lui Dumnezeu este asupra lui, până când vine rugăciunea şi iertarea.

5.-Dacă este chemat preotul după ce pierde graiul şi este prea slăbit, Sfânta Spovedanie n-o mai poate face, atunci vina cade asupra celor din familie ce nu l-au chemat pe preot la vreme şi vor răspunde cu sufletul lor pentru sufletul lui.

6.-Chemarea preotului după ce a pierdut cunoştinţa nu mai este de nici un folos pentru cel bolnav, pentru că Sfintele Taine nu i se mai pot administra şi acel suflet rămâne nemântuit. Astfel de suflete, sunt numai de plâns căci scris este precum a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţa cea veşnică „(Ioan,6).

Cu astfel de învăţături şi altele pe care le va crede de cuviinţă să înveţe poporul, va spulbera din mintea unor familii, astfel de concepţii greşite. Iar când totuşi se întâmplă cazul în enorie, preotul să plece de îndată ce a auzit de un bolnav, să stea de vorbă, să dea sfaturi, să încurajeze pe cel bolnav la suferinţa oricât de amară şi grea ar fi ea. Dacă graiul

l-a pierdut şi cunoaşterea o are, să-i facă spovedania

mai întâi, în felul următor :

a.- În odaia vecină să fie chemată soţia, dacă cel bolnav este soţul sau invers, să se întrebe de păcatele pe care le ştie că le-a făcut bolnavul. Să insiste şi asupra acelora ce le-ar fi făcut împreună trupeşte sau sufleteşte, asupra vecinilor, sau rudelor sau străinilor şi numai după ce va vedea că nu a ascuns nimic să-l împărtăşească. Soţii ştiu de metehnele lor, dar de ruşine adesea nu le spun. De aceea duhovnicului i se cere a avea multă măiestrie, în a descoperi sufletul omului, cu toate ascunzişurile lui. Dacă bolnava este vreo fată din casă, atunci să fie chemată mama şi s-o întrebe de greşelile ei apoi să cheme pe sora ei, sau pe fraţi, cu care se avea mai bine sau vreo prietenă sau prieten din sat şi pe acei să-i întrebe. Desigur că acest lucrul pare a fi foarte greu, însă iubirea de suflet, pentru un duhovnic face să dispară greutatea şi să-şi urmeze calea, pentru a descoperi păcatele ca să poată mântui acel suflet.

b.-Dacă află că a greşit cuiva din sat, atunci nu va intra la bolnav, ci va trimite după acela cu care este împricinat şi-l va chema la sine; îl va întreba de greşelile bolnavului; va căuta soluţia de îndreptare a greşelii şi-i va pune să se ierte. Preotul va merge la bolnav pentru a-i face Sfânta Spovedanie foarte amănunţită.

Chiar dacă nu poate vorbi cel bolnav se va

folosi de gestul de a confirma cu capul. De nu consimte şi nu recunoaşte greutatea vinei şi împăcarea cu aproapele atunci toate rămân pe loc. Sfânta Împărtăşanie nu i se poate da, până ce preotul nu-l va convinge de greutatea păcatului pe care l-a făcut şi că are nevoie ca acei oameni cu care s-a certat, să-l ierte. Iar iertarea nu o poate primi până nu-şi va recunoaşte vina sa şi să le dea despăgubirile drepte. Şi numai după îndeplinirea acestora, să procedeze de a mai pune întrebări. După terminarea Sfintei Spovedanii în acest mod, să urmeze Sfânta Împărtăşanie, iar canonul să-l dea potrivit canoanelor şi neputinţei. De va muri şi nu va îndeplini canonul să-l îndeplinească soţul rămas şi fiul în timpul celor trei zile cât stă în casă.

Pentru astfel de bolnavi preotul să pună rugăciuni în biserică la Sfintele Slujbe pentru ca Bunul Dumnezeu să nu-i ia viaţa înainte de a se putea îndrepta înaintea Lui. Aceste rugăciuni nu la plata familiei ci la dragostea lui de părinte, astfel să poată căpăta şi el mila pentru sufletul lui, atunci când va fi şi el pentru chemare.

Să rânduiască în familia bolnavului pentru fiecare membru din familie câte un număr de metanii de trei ori pe zi, cerând îndurarea Prea Bunului Dumnezeu pentru acel suflet.

Să rânduiască Taina Sfântului Maslu aşa cum este după rânduială nimic adăugând şi nimic scăzând.

Să fie adesea cu bolnavul şi să-i vorbească despre frumuseţea lucrurilor cereşti, de locul cel prea frumos unde sunt toţi oamenii sfinţi; de Scaunul Dumnezeiesc; de Sfânta Fecioara Maria ce se roagă neîncetat pentru tot sufletul care o cheamă în ajutor, la Fiul ei cel preaiubit şi prea dorit; de mulţimea îngerilor care duc sufletul în cântare la Scaunul lui Dumnezeu pentru a i se închina şi apoi de a rândui după faptă locul meritat în ceruri; să-i vorbească şi de demoni cât de urâţi sunt şi cum duc pe acel suflet care a făcut păcate la îndemnul lor şi apoi cu ruşine l-au acoperit şi cum îl iau şi-l duc în bătaie de bici, în râs şi în tot felul de chin la locul de osândă pentru a se chinui în vecii vecilor. Să vorbească apoi de lucrurile şi rangurile pământeşti cât de trecătoare sunt şi cum îşi pierde omul sufletul cu ele, dacă şi-a pus nădejdea în ele şi nu a făcut milostenie la săraci, la orfani şi văduve, n-a ajutorat biserica. Cum rămân toate cele strânse şi cum alţii care n-au muncit se vor folosi de ele. Dar cât de folos pot fi, dacă omul a făcut cu ele bine celor necăjiţi şi astfel şi-a dobândit sufletul, pentru Împărăţia cea veşnică, împreună cu Mântuitorul Iisus, cu Sfânta Sa Mamă-Fecioara Maria, cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Să-l întrebe apoi de nu vrea să dea ceva unor necăjiţi din sat din cele ce are în ograda sa. Aceste toate făcându-le un duhovnic la patul celui bolnav fără grai, dar cu cunoştinţă va putea să câştige îndurarea Prea Bunului Dumnezeu. Dar pentru ca un duhovnic să facă acestea trebuie să se îngrădească cu răbdare desăvârşită, că numai aşa se va încununa şi cu biruinţa întru osteneala sa iar cel ce nu va face acestea şi încă şi altele, după om şi împrejurări, acela va da un suflet la iad şi i se va îngrădi şi sufletul său.

Iisus Hristos