- Atitudinea duhovnicului ....2 - Duhovnicul Ortodox Ilarion Argatu

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

- Atitudinea duhovnicului ....2

Faţă de cei ce şi-au pierdut graiul şi conştiinţa (sunt în comă)

Se găsesc unii duhovnici care administrează Sfintele Taine şi în situaţia unor astfel de oameni bolnavi fără grai şi fără cunoştinţă. Aceşti oameni nu-şi dau seama de cele ce se petrec în jurul lor, sunt duşi întru somn adânc sau stau cu privire pironită în tavan sau în perete, îi strigi şi nu-ţi răspund, îi întorci şi nu ştiu ce ai făcut. Atunci pe ce temeiuri Evanghelice sau practici apostolice, se administrează Sfintele Taine? Nu se poate răspunde cu nici un temei.

Un preot conştient de misiunea sa, va şti întotdeauna ce poartă pe mâinile sale. Că nu poartă trupul unui om, care şi acela încă l-ar înfiora, ci poartă însuşi Trupul Creatorului sau Trupul Fiului lui Dumnezeu, la care îngerii doresc să privească. O, ce taină a dat Dumnezeu pe pământ şi a înveşmântat numai preotul cu ea! Ce fericire pentru omul muritor de a primi în trupul său pe adevăratul Trup al Fiului lui Dumnezeu, pentru îndumnezeirea lui, pentru asemănarea lui cu El? Cei inconştienţi nu pot fi împărtăşiţi. Dacă cei fără de grai mai pot fi împărtăşiţi pentru faptul că sunt conştienţi şi prin anumite semne infirmă sau confirmă că au făcut păcate în timp ce preotul îi spovedeşte, cel fără de grai şi inconştient (muribund sau căzut în comă) nu mai poate fi împărtăşit, o interzic canoanele. Se întâmplă ca cei din familie să insiste şi să-l determine pe preot să-l împărtăşească pe cel bolnav fără de grai şi fără de cunoştinţă pe motiv că niciodată nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit şi să nu moară neîmpărtăşit. Este mare greşeală ca preotul să se uite la faţa omului şi nu la răspunderea pe care o are faţă de Trupul şi Sângele Mântuitorului

Cum se poate spune, cum se poate scrie, cum se cuvine a proceda ca să priceapă toată mintea omenească şi acei preoţi ce nu ştiu ce poartă pe mâna lor şi cum suportă acest Trup gurile unor oameni, ce nu ştiu ce au luat!? Iar preotul crede că i-a mântuit, că şi-a făcut datoria, că va căpăta răsplată sau că a mângâiat familia şi va scăpa de judecata lor. Să nu îndrăznească nici un duhovnic să batjocorească Sfântul Trup împărtăşind un muribund sau un inconştient. Batjocora este mai mare, mai ales dacă acel bolnav inconştient n-a vrut niciodată să se spovedească sau să se împărtăşească, a fost mereu un necredincios şi a tăgăduit pe Dumnezeu. Cum poţi sili acum când el, bolnavul, nu se poate opune. Ce poate fi mai mult ca aceasta, că, Prea Bunul Dumnezeu i-a găsit nevrednici de mântuire, iar preotul îi vrea mântuiţi? O, ce nălucire! Cum crezi că poate să primească Prea Dreptul Judecător întru Împărăţia Sa pe unul care toată viaţa n-a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu de Stăpân şi I-a călcat Legile cum a voit. Nu s-a îngrijit de sufletul lui toată viaţa şi acum la patul morţii când Dumnezeu i-a luat graiul şi cunoştinţa, la îndemnul familiei, pentru rangul pe care îl are, pentru prietenia ta cu a lor, sau pentru alte considerente, îl împărtăşeşti. Oare tu ca preot nu te condamni şi tu cu el? Oare de câte ori ai stat cu el de vorbă mai înainte de boală, ai discutat vreodată de starea lui sufletească, de este curată în faţa lui Dumnezeu? De şi-a îngrijit el sufletul cu Sfintele Taine? L-ai mustrat oare vreodată pentru neglijenţă, ori nepăsare, ori de calea greşită pe care şi-a ales-o? I-ai amintit vreodată sfârşitul care-i va veni şi atunci mântuirea nu se va mai putea dobândi aşa cum este scris la Iezechil 34 ca să nu fii şi tu judecat la fel ca el? Sau acum în ultimul ceas vrei să le faci pe toate pe care trebuia să le faci în toată ziua mai înainte? Câtă înşelăciune ai în inima ta preote care nu-ţi cunoşti locul în care stai, nu-ţi cunoşti menirea, nu-ţi cunoşti calea şi nici răspunderea faţă de sufletele pe care le ai în primire!? Apoi mai sunt cazuri în care preotul a mers cu mintea atât de departe, încât să spovedească pe cei din casă pentru cel bolnav şi să pună mărturisirea lor ca temelie pentru a împărtăşi pe cel bolnav. Probabil, luându-se ca la Botez cum naşul zice Crezul în locul finului că e mic şi nu poate, sau de la faptul că Mântuitorului Iisus Hristos pentru credinţa celor ce-l purtau a zis slăbănogului: „Iertate sunt păcatele tale!” (Mat 9,2).Mare greşeală şi confuzie, deoarece slăbănogul era conştient şi a auzit cuvintele Mântuitorului şi datorită acestui fapt, după vindecare şi-a îndreptat viaţa morală, pe când cel bolnav şi inconştient nu aude şi nu conştientizează nimic din ceea ce i se administrează iar mărturisirea celor din jur nu ajută cu nimic la curăţirea conştiinţei celui bolnav şi inconştient. Omul bolnav gata de moarte a avut timpul de spovedanie până la pierderea conştiinţei şi trebuia să se grijească şi să cheme preotul. N-a făcut aceasta fie din lene, fie din mândrie fie din zgârcenie, fie din răutate, fie din necredinţă. Deci unii preoţi duhovniceşti care practică şi acest fel de obicei în afară de rânduielilor canonice, vor rămâne şi ei în afară de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru nesocotinţa lor faţă de acele suflete ce nu le-au îndreptat la vreme, şi apoi pentru Prea Sfântul Trup şi Sânge care L-a dat cu nevrednicie în gura unora neştiutori.

Faţă de copiii cei fără de părinţi (orfani)

Conduita preotului duhovnic faţă de aceşti suferinzi ai vieţii trebuie să fie deosebită. Orfanul merită consideraţie deoarece suferă fără de vină vitregiile vieţii şi este privată creşterea şi copilăria sa de condiţiile naturale şi fireşti: este lipsit de dragostea şi căldura părinţilor, de mângâierea lor, de educaţia lor; adesea este neînţeles, adesea este bătut, adesea flămând, însetat, plin de frig şi asuprit; doarme cum poate şi mănâncă ce găseşte. Aşa creşte el, aşa vede el primii ani din viaţă, în loc de fericire, numai durere. Ca atare, preotul trebuie să fie pentru orfan acea milă ruptă din trupul părinţilor lui, acea grijă de ochi veşnic deschis, aşa cum ar fi fost la părinţii lui. Acel preot care nu ar avea aceste principii la baza concepţiei lui despre orfani, acela nu-şi cunoaşte misiunea. El din orfan, trebuie să facă, prin munca de zi cu zi, un străjer al credinţei, un misionar al ei, un martir pentru ea, un sfânt pe pământ. Orfanul care îşi va găsi la umbra bisericii fericirea sa, o va socoti, ca pe mama lui iubită şi pentru ea va fi în stare să o apere şi să se jertfească pentru ea. Dar preotul care nu se va îngriji de astfel de suferinzi, nu numai că nu va avea cele arătate mai sus, dar va vedea în ei, chiar pe adevăratul duşman al bisericii şi al credinţei. Că, dacă credinţa nu-şi dă roadele la vremea şi la locul unde trebuie din neglijenţa preotului atunci vine satana şi seamănă neghinele în locul lăsat liber multă vreme. Şi aceasta nu-i va aduce decât: necaz, frică, strâmtorare, ruşine şi tot felul de răutăţi, iar în lumea cealaltă o veşnică osândă. S-a văzut adesea că cei mai mulţi din atei sunt foşti orfani, care n-au fost îndrumaţi şi educaţi moral de nimeni dar de toţi prigoniţi. Criminalii cei mai temuţi, ca şi tâlharii cei mai fioroşi, tot din astfel de copii s-au ridicat. Desfrânaţii, aventurierii de tot felul şi escrocii tot dintre aceşti copii provin. Bineânţeles, nu numai dintre orfani provin aceştia ci şi din familii dezmembrate, dezorganizate şi unii chiar din familii bune şi cu educaţie, dar majoritatea provin dintre orfani, pentru că ei neavând parinţi care să-i protejeze şi să-i educe sunt cei mai vulnerabili şi mai uşor de manipulat de cercurile xenofobe. Deci, preotul trebuie să se ocupe de educaţia moral-religioasă a copiilor orfani şi cu multă dragoste să-i ajute, să se aplece cu inima la durerea lor şi cu multă înţelegere să-i mângâie; să-i cerceteze zi de zi la locul lor de adăpostire, şi de va găsi în enorie oameni fără de copii să-i îndemne pe aceştia să-i ia pentru întreţinere şi educarea lor. Iar dacă sunt mai mulţi în enorie şi loc de întreţinere nu se găseşte, atunci să facă, un mic orfelinat, unde să li se asigure: hrană, îmbrăcăminte şi educaţie cu ajutorul membrilor din Comitetul Parohial. În colaborare cu şcoala să le asigure program de învăţământ şi continuitate în a absolvi clasele primare şi gimnaziale de învăţământ. În colaborare cu instituţiile sanitare să le asigure sănătatea şi buna creştere. Legătura permanentă cu biserica să le asigure o educaţie moral-religioasă sănătoasă, să aibă ore de cântări religioase, încât la biserică în sărbători să poată da răspunsurile cele mai uşoare. Aşa educaţi zi de zi potrivit cu vârsta şi programul mărit, de a-i pregăti pentru o viaţă curată şi bine plăcută lui Dumnezeu, va putea scoate din ei preotul buni credincioşi ai bisericii şi buni cetăţeni pe care-i va reda societăţii. Un preot duhovnic care va şti cum să pună întrebările asupra greşelilor care le fac copiii, va putea smulge din ei toate seminţele păcatelor şi a tot felul de răutăţi şi va face să crească mai repede şi mai frumos seminţele virtuţii creştine. Când un preot va ajunge ca astfel de copii să-l considere ca pe tatăl lor cel iubit, atunci acel preot şi-a atins scopul faţă de aceşti suferinzi şi vitregiţi ai soartei. Desigur, că multe sarcini are preotul de a îndeplini în misiunea sa dar să îndrăznească în toate că va birui, aşa zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos apostolilor săi: „Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea „ şi „ Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi celor ce cred„

Faţă de văduvi

O altă misiune tot atât de importantă ca şi cea faţă de orfani pentru un preot este faţă şi de văduvi. Câtă desconsiderare au văduvii la noi? Cine o poate spune? Cât de împovăraţi poate fi, cine ştie? Cu câte se luptă văduvele şi câte sunt care înfruntă de una singură greutăţile vieţii, cine are la cunoştinţă? Îndură în singurătatea ei tot felul de necazuri, mai ales când mai are împrejurul ei şi câţiva copii de crescut: n-are cine să-i aducă lemne din pădure, n-are cine să-i ducă la moară, nu este cine să-i facă dreptate, nu este cine să o înţeleagă şi s-o ajute. Cei care se folosesc de pe urma muncii ei nu au milă, profită, o umilesc şi o nedreptăţesc. Aşa este văduva şi încă şi mai mult. De câte ori îi plâng copii de foame, oare ştie cineva? Dar când plâng de frig? Ştie cineva lipsa ei? Şi câte dureri se pot număra în viaţa ei, în mijlocul unui sat cu oameni avuţi dar lipsiţi de milă. Ce tristă viaţă! Cine o poate îndrepta întru bucurie, dacă nu preotul. El care poartă numele de părinte, trebuie să fie simţitor faţă de aceste necăjite ale vieţii şi nu nepăsător. Preotul prin predici bune şi alese, poate îndemna pe credincioşi să vină în ajutorul văduvelor cu copii şi a văduvelor bătrâne rămase fără de sprijin în viaţă. Poate organiza colecte de cereale, hrană şi îmbrăcăminte în parohie pentru copii orfani şi pentru văduve; să caute locuri de muncă pentru a-şi câştiga singure existenţa.

Pe linie duhovnicească preotul trebuie să combată păcatele la care sunt predispuse din lipsa celor materiale ca: desfrânarea şi uciderea pruncilor. Că din lipsa celor materiale pentru bani, cad în acest viciu. Iar de aici prind bolile sociale, îmbolnăvesc mai întâi pe copii, apoi pe vecini şi aşa mai departe. Să le sfătuiască ca să urmeze calea Sfintei Evanghelii, că văduvia curată este cu mult mai înaltă decât viaţa de căsnicie. Că viaţa de căsnicie nu are nici o luptă mai deosebită, decât aceea de a menţine legături între membrii ei curată, la văduve este luptă permanentă cu satana, care face ca om să cadă în desfrânare, dacă nu are voinţă şi dragoste de a se menţine curată. De aceea şi răsplata este mai mare aici.

- Să îndrume pe cele mai tinere să se căsătorească ca să nu cadă în desfrânare, făcând voia satanei.

- Să îndrume pe calea virtuţilor creştine pe văduve şi să facă din ele mame pentru orfanii satului, ajutoare pentru cei sinistraţi din enorie, cântăreţe la strană şi îngrijitoare de biserică. Sfintele Taine: Spovedania şi

Sfănta Împărtăşanie de câte ori va trebui ca să le administreze, preotul să fie cu multă băgare de seamă atunci când vin. Că multe din ele, sunt învechite în răutăţi şi obiceiul de a spune minciuna. Că faptele ascunse şi nemărturisite n-au iertare să le îndemne să spună adevărul, că cine spune adevărul va putea vedea pe Dumnezeu. Să le arate urmările desfrânării unde duc. Să le arate cum este soarta copiilor, când mama lor este desfrânată. Cu astfel de sfaturi să le îndrume, să le dea dar de sfinţenie încât să urmeze precum Maria Magdalena pe Mântuitorul după Învierea Sa.

Faţă de cerşetori

În atenţia unui duhovnic trebuie să fie şi problema cerşetoriei. Însă după cum am pus-o la urmă, tot aşa de bine poate sta şi în fruntea tuturor. Nu este om pe lume aceasta mai desconsiderat, decât cerşetorul. Nu este om mai în suferinţe de tot felul atât fizic cât şi psihic decât el. Această desconsiderare n-ar trebui să fie, acolo unde credinţa creştină se propovăduieşte şi se practică. Milostenia este piatra de căpătâi pentru mântuirea creştinului dar în acelaş timp poate fi şi piatra de poticneală. În lumina Sfintei Scripturi săracul n-ar trebui desconsiderat şi socotit ca pătura murdară a societăţii ci ar trebui socotit ca cel mai valoros al unei societăţi creştine având în vedere că prin el Dumnezeu lucrează mântuirea creştinilor.

Cerşetorul îndură necazul fără putinţă de a-şi schimba soarta făcând parte din planul de mântuire al lui Dumnezeu, după cum şi cei cu metehne corporale din pântecele maicii lor (Matei 17).Ei, săracii, sunt daţi în lume ca să se încerce inimile tuturor de sunt buni sau răi de trăiesc şi împlinesc Legea cea Sfântă. Ei pătimesc ca să se îndeplinească planul de mântuire al lui Dumnezeu pe pământ şi judecata tuturor se va sprijini pe ei cum o arată însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Mat.25,34-46).Cu ce poate fi el învinuit faţă de alţii ce au minte mai bună şi au putut forma o gospodărie, o stare mai bună, dacă s-a născut aşa. Care părinte ar vrea să fie copilul lui de râs şi să nu ajungă un om împlinit şi cu cinste în lume? Nici unul! Deci motive de a-i urî nu avem, ei sunt aşa pentru a ne încerca pe noi Dumnezeu, ca să ne arătăm ceea ce suntem cu adevărat nu prin vorbe ci prin fapte. Apoi mulţi din ei, au ajuns cerşetori pentru că au căzut în mâinile unor puternici pământeni şi n-au putut scăpa decât prin a-şi cerşi hrana. Pe alţii i-au făcut săraci: focul, apa, grindina şi bolile, ceea ce ni se poate întâmpla şi nouă. Deci, în această privinţă nu avem alternativă decât de ai ajutora. Duhovnicul trebuie să ştie situaţia tuturor acestor oameni din enoria sa. Să nu se îngreţoşeze de a intra în casa sau odaia lor murdară şi cu miros greu şi nici de hainele lor zdrenţoase. Unele comitete parohiale care au în grija lor ajutorarea sinistraţilor, a văduvelor, a orfanilor, a călătorilor poposiţi ocazional şi a tot felul de oameni necăjiţi vor avea în seama lor şi grija cerşetorilor din enorie. Preotul să nu se sfiiască de a sta cu ei de vorbă, de a le afla durerea, dorinţele, de a le cunoaşte viaţa lor de toate zilele şi de a le cerceta sufletul. Să se intereseze din aproape de starea lor civilă, de sunt cununaţi sau nu, de au copii botezaţi sau nu. Să cerceteze posibilităţile de a se ajuta singuri sau de a fi ajutaţi pentru partea materială. Că atunci când omul e sătul şi e scutit de grija zilei de mâine, ascultă şi de cele sufleteşti, are curaj de ascultare, iar de-i flămând nu. În zadar le vei spune despre: sfinţire atâta vreme cât foamea îi împinge la furat; de adevăr, când prin minciună şi înşelăciune se hrănesc. Desigur că starea materială a unui om influenţează de multe ori şi pe cea spirituală. Pentru aceasta preotul duhovnic va căuta prin sfaturi bune şi prin ajutor material să convingă pe părinţi ca pe copii mărişori să-i dea la o meserie, ca apoi să-şi poată câştiga singuri hrana şi cele trebuitoare în mod cinstit şi prin muncă cinstită. În multe sate s-au văzut asemenea cazuri unde preotul nu i-a lăsat pradă viciilor. Că cei mai mulţi dintre cerşetori sunt cuprinşi de patimi şi de multe feluri de păcate. Ei pot fi un focar de infecţie într-o parohie, dacă preotul nu ia seama din vreme. Dar pot fi şi un exemplu bun pentru sat prin uşurinţa cu care prind meşteşugul şi lucrează. Deci ei vor fi răi unde preotul nu se va interesa de soarta lor şi vor fi mai buni, unde preotul îi va înconjura cu dragoste. Să nu-i lipsească preotului daruri pentru ei la diferite zile sau daruri de la biserică de câte ori va avea ocazia. Pescarul în undiţa lui cu momeală prinde peştele şi după ce-l prinde şi-l scoate din apă face cu el tot ce vrea, pentru că el nu mai are puterea pe care o avea în apă. Aşa şi cu aceştia. Cu hrană va prinde în undiţa Sfintei Evanghelii pe cerşetori ca să scoată din ei tot ce va vrea, până şi sfinţi. Ce este cu neputinţă celui ce crede în puterea lui Dumnezeu ? Nimic ! Va ajunge, ca din ei să facă buni cântăreţi la biserică; Va ajunge ca din ei să ducă mai departe cuvântul Sfintei Evanghelii. Unde va predica unul ca acesta, acolo poporul se va îndupleca cum se înduplecă vârfurile copacilor la bătaia vântului. Sfântul Apostol Pavel, mai înainte fusese prigonitor al bisericii iar pe urmă venind la credinţă, a putut încreştina întreaga Asie şi Europă, mai mult decât ceilalţi apostoli. Şi a fost atât de zelos, încât mulţimea de necazuri ce le-a suferit nu l-a putut descuraja ci a rămas ca sfânt al bisericii. După toate acestea, să procedeze cu mult tact şi răbdare de a intra în partea cea mai gingaşă a sufletului lor. Să vadă toate răutăţile ce a putut să adune sufletul în timpul cerşitului. Va găsi duhovnicul atâtea fapte încât va rămâne uimit, până şi moarte de om. Odată cunoscând sufletul lor să încerce al curăţa încetul cu încetul punând în urmă sămânţa Sfântă a Sfintei Evanghelii, priveghind mereu la creşterea ei. Pentru a avea un spor mai mare, să le dea cărţi potrivite priceperii şi înţelegerii minţii lor pentru cei care ştiu carte iar de nu ştiu să-i înveţe, să le citească el, să facă cateheze cu ei, că omul crede mai mult în cele ce se citesc. Ei nu ştiu că sunt şi cărţi rele şi că nu toate-s bune de citit. A rămas din străbuni credinţa că, cartea nu spune rău niciodată. Explicarea o ascultă cu multă plăcere, dar vorba fără carte nu.

Grija de sufletul fiecăruia să-l preocupe pe duhovnic de aproape, ca nici unul să nu se piardă, căci pentru toţi a pătimit Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Sfânta Cruce.

Faţă de ţigani şi căldărari

Ţiganii ca şi cei ce se trag din sămânţa lor nu vor face altceva decât lucrurile moştenite de la strămoşii lor. Ei nu prea pot întemeia o relaţie cu ceilalţi din afară, întrucât nu se potrivesc în obiceiuri. Ei moştenesc în fire şi în sânge atât munca (făurari de cazane şi ceaune), dar şi: înşelatul, furatul, căutatul în cărţi, în ghioc şi ursită. Atunci când preotul are în enorie ţigani va căuta să-i integreze cu mult tact în comunitatea creştină.

Preotul să procedeze la fel ca la cerşetori. Acest lucru este cu putinţă, dar sunt unii preoţi care nu au curaj, zicând: „Cum răchita nu e pom, aşa ţiganul nu e om„. Aceasta este o concepţie greşită. Este adevărat că unii dintre ţigani sunt decăzuţi din punct de vedere moral-religios, dar aici trebuie să intervină iscusinţa preotului. Deci, calea mântuirii trebuie să fie arătată şi lor şi de a cunoaşte adevărata viaţă pe care s-o dorească şi s-o trăiască, viaţa Sfintei Evanghelii. Şi fiarele sălbatice se domesticesc unele cu hrană, altele cu vorba bună şi blândă iar aceste neamuri cu sânge omenesc nu au nici un fel de îndreptare? Desigur că au. Calea cea mai sigură este iubirea, pe care trebuie s-o vadă şi s-o simtă din partea noastră. De aceea duhovnicul va fi acela care va face primul pas împărtăşindu-le iubire şi considerare, apoi îşi va îndemna şi enoriaşii să facă la fel. Iubirea să nu-i fie numai din vorbe, ci din fapte care să aducă căldură şi lumină în sufletele şi în casele lor. Vizita duhovnicului pe la casele lor nu trebuie să fie azi odată şi la anul altădată. El nu trebuie să dea somn ochilor săi şi odihnă trupului său până nu va face ca şi aceştia să cunoască calea Sfintei Evanghelii şi prin ea să facă din ei fii credincioşi ai bisericii. De mult folos pot să fie ei în parohie prin priceperea şi meşteşugul lor îndrumaţi a merge pe cărarea cinstei şi a corectitudinii. Să nu fie lăsaţi a trăi aşa cum trăiesc scaii de pe marginea drumului. Când nu au de lucru adesea se apucă de înşelat lumea şi de furat. Preotul trebuie să-i sfătuiască de a se abate de la aceste păcate: de la tutun şi beţie care aduc nimicirea sufletului şi trupului; de la înşelăciunea ghicitului cu cărţi şi ghioc şi de a trăi din muncă cinstită. Să le cerceteze starea lor moral-religioasă: de sunt cununaţi la preot, copii de sunt botezaţi, de ţin sărbătorile. Să nu se îngreţoşeze de a le fi naş sau cumătru în familia lor, că numai aşa va putea da cel mai bun exemplu de iubire. În faţa lui Dumnezeu nu este diferenţă între unii şi alţii pentru că toţi suntem zidiţi de acelaşi Ziditor. Să-i înveţe a frecventa Biserica din convingere iar enoriaşii să le dea cinste ca unor fraţi. Cei care ar desconsidera un ţigan care vine la biserică şi ascultă cu evlavie Sfânta Liturghie, înseamnă că ei înşişi sunt lipsiţi de Duhul Credinţei adevărate, ei înşişi sunt cei care au nevoie de învăţătură.

Odată ce vor fi câştigaţi sufleteşte foarte uşor îi va putea învăţa să aibă dragoste de biserică, de a învăţa mai întâi Crezul, apoi „Tatăl Nostru”, Fericirile şi cele 10 porunci, Sfintele Taine şi ce importanţă au fiecărei din ele. Nu va trece cu vederea nici o nedumerire a lor asupra vreunui lucru Sfânt din Biserică sau din practicarea Credinţei. Le va citi din vieţile Sfinţilor, ca să se îndrepte viaţa lor morală şi religioasă scăzută. Cu tact să ajungă preotul până acolo, încât să fie în stare ţiganul de a-şi scoate cărţile de joc, ghiocul şi celelalte şi să le arunce pe foc, aşa cum a reuşit Sfântul apostol Pavel în Efes cu vrăjitorii şi descântătorii de şi-au pus cărţile pe foc sau ca Sfântul Arhidiacon Filip în Samaria cu Simon Magul şi câţi alţii. Numai după astfel de pregătiri bine făcute şi cu convingere să-i primească pe calea Sfintei Împărtăşanii. Atunci când preotul va reuşi ca împreună cu familia ţiganului să poată îngenunchea la rugăciune, când copii şi părinţii vor şti învăţăturile de credinţă şi vor părăsi obiceiurile rele, viciile de tot felul, să ştie duhovnicul că a dobândit acele suflete demonstrând iscusinţa duhovniciei sale.

Faţă de cei ce au altă credinţă

Misiunea unui preot este nu numai a păstra credinţa la creştini ortodocşi, ci trebuie s-o facă cunoscută şi „neamurilor”. Căci aşa este porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos către apostolii Săi înainte de a se Înălţa la cer, zicând: „ Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toate neamurile, iar cei ce vor crede şi se vor boteza se vor mântui , iar cei ce nu vor crede se vor osândi„(Marcu 16,15).Ca atare aşa au şi făcut Sfinţii Apostoli şi toate împărăţiile păgâne le-au cutreierat şi Sfânta Cruce a făcut-o să fie steagul tuturor neamurilor. Ei n-au mers cu arme, aşa cum mergeau păgânii pentru a cuceri popoare şi bogăţii, ei au mers cu toiagul în mână, cu flacăra credinţei în suflet, cu Sfânta Evanghelie în Cuget şi cu sacrificiul până la moarte. Cu aceste arme au pătruns până şi în casele împăraţilor şi a oamenilor mari de state, la cei bogaţi le-au deschis uşile şi tot aurul, argintul şi pietrele scumpe le-au pus l-a picioarele apostolilor de a se face Sfânta Cruce, de a se face milostenie săracilor, de a se zidi biserici. Au deschis uşile caselor păgânilor aducându-le lumină şi căldură, au poposit cu drag în ele, robilor le-au redat libertatea, au semănat dragostea între fraţi, între fii şi taţi, peste tot, pe mare, pe uscat, în munţi şi în câmpie, din peşteri lăcaşe Sfinte au făcut şi aşa s-a născut o nouă Împărăţie, Împărăţia aceasta Creştină, Împărăţia lui Dumnezeu, care a cuprins întreg pământul unde se laudă Numele Cel mai Sfânt dintre toate, Numele cel mai scump dintre toate din câte sunt sus în cer şi jos pe pământ Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşa au făcut ei, ca noi să facem la fel. Cei de alte credinţe, vor veni dacă li se va spune cum este la noi. Preoţii trebuie să fie acele trâmbiţe care să se audă departe, chemarea lor e chemarea lui Dumnezeu, chemarea lui e mântuirea sufletelor lor. Pe vremea când Sfinţii Apostoli făceau chemarea, era mare primejdie de moarte din partea păgânilor. Credinţa păgână pedepsea, însă ei nu s-au lăsat intimidaţi de nici un fel. Porunca Mântuitorului de a merge în toată lumea şi a predica Evanghelia era mai scumpă decât orice pedeapsă, decât orice fel de moarte. Astăzi nimeni nu mai aleargă nicăieri pentru a împlini această poruncă şi de a întoarce pe cei ce merg pe calea rătăcirii îmbrăţişând credinţe false. Astfel porunca Mântuitorului a rămas s-o îndeplinească alţii. Preoţii nu vor să-şi bată capul, tac şi lasă de multe ori lupii răpitori să mai treacă şi prin turma sa. Biserica se macină sub loviturile tuturor sectelor şi mai ales a ateilor, mai bine zis a necredincioşilor. În loc să lupte cu puterea cuvântului, se mulţumesc cu ce mai rămâne. Biserica va trebui ca pe cei leneşi, pe cei nepricepuţi, pe cei vicleni, lacomi şi trufaşi să-i scoată afară, să curăţe Biserica de ei, aşa cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos a scos afară din Biserică pe negustori de oi şi boi, de porumbei şi pe schimbătorii de bani. Biserica trebuie aşezată pe temelia de jertfă şi nu pe cea de huzur. Căci temelia ei e pe sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Sfinţilor Apostoli şi al tuturor martirilor şi nu pe avere şi pe ranguri boiereşti, care n-au nimic comun cu biserica. Câţi mai pot înşira patimile îndurate pentru credinţă, aşa cum le-a înşirat Sfântul Apostol Pavel în Epistola II Corinteni, cap.11,23-27.Este oare vreunul? Nu cred! Câţi sunt din cei care stau la închisoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu, la câţi li s-au luat averile, sau au fost daţi în surghiun, cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur? Deci, se cuvine ca un preot, nu numai să păstreze ce a căpătat, dar să-şi pună osteneala de a arăta credinţa cea adevărată, de a-i câştiga pe cei neştiutori iar cuvântul Mântuitorului să se facă cunoscut la toţi. Sfântul Apostol Pavel zice: „Cum de vor şti, de nu li se va spune şi cum de li se va spune, de nu vor fi trimişi„. Azi avem trimişi mulţi în ogorul Domnului, dar nici unul nu spune. Ei tac ca să nu-şi creeze situaţii grele şi neplăcute şi să nu-şi piardă tihna. Azi păstorii au gura închisă în faţa rătăciţilor şi a necredincioşilor. El nu caută oaia cea rătăcită, pe cea oloagă n-o vindecă, pe cea însetată n-o adapă, pe cea flămândă n-o hrăneşte, el se îndoapă pe sine, aşa văd eu timpul prin care trecem. Aşa şi este.

Iisus Hristos