CAP.3 - DESPRE MARTURISIRE - Duhovnicul Ortodox Ilarion Argatu

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Ultimele comentarii

CAP.3 - DESPRE MARTURISIRE

Iertarea păcatului mărturisit

Pr Ioan: Vă rugăm, să ne spuneţi dacă păcatele mărturisite sunt toate iertate de Dumnezeu prin mijlocirea preoţiei, sau mai sunt situaţii în care păcatul mărturisit nu este iertat şi are putere. Care sunt aceste situaţii?

Pr Ilarion: Este o mare răspundere pe umerii preotului-duhovnic mărturisirea şi primenirea sufletească a credincioşilor săi. Dumnezeu, prin taina hirotoniei, i-a pus în mână toate sufletele din enoria sa, să le îngrijească, să le cureţe de păcate şi să le ducă înaintea Creatorului albe şi curate, adică mântuite.

Preoţia este o Cruce grea şi cu greu de purtat. Uneori, este prea grea şi cu răspundere neînchipuit de mare. Nu există pe faţa

pământului o răspundere mai mare decât aceasta. Din mâna preotului se vor cere sufletele credincioşilor. Aşa cum i se cere ciobanului să dea socoteală pentru fiecare oaie pierdută stăpânului oilor la terminarea văratului, tot aşa i se va cere şi preotului să dea răspuns în faţa Stăpânului nostru Iisus Hristos pentru toate sufletele încredinţate: ce s-a întâmplat cu ele şi unde sunt cele care lipsesc din turma care trebuia dusă la păşunea lui Hristos, şi dacă le-a mâncat lupul, de ce nu le-a păzit ?!

De aceea, preotul este dator să-şi cerceteze credincioşii din enorie cu tot atâta responsabilitate ca şi pe proprii săi fii.

Această preocupare şi grijă faţă de fiecare suflet, ar presupune ca preotul să nu poată sta o clipă în sânul familiei sale, mereu să

fie prezent în mijlocul credincioşilor şi peste tot. Aşa cum face un părinte pentru copii săi, tot aşa trebuie să facă şi un preot pentru enoriaşii săi: pe unii să-i împace, pe alţii să nu-i lase să se certe, să se urască, să se dezbine. Mereu să-i înveţe şi să-i îndemne la bine şi la răbdare, la tolerantă, la dragoste frăţească şi la iertare grabnică; să fie recunoscători unii fată de alţii; să renunţe la răzbunări; să-i îndemne la fapte bune, la căinţă permanentă, la smerenie, la post, la multă milostenie, la rugăciune zilnică, la spovedanie. Să primească Sfânta Împărtăşanie şi să nu lipsească de la nici o Sfântă Liturghie, s.a.m.d.

Sfânta Taină a Mărturisirii, are o mare putere tămăduitoare a sufletului şi a trupului.

Mărturisirea păcatelor a fost poruncită omului de către Dumnezeu şi în Vechiul Testament, însă ca putere şi formă de îndreptare,

pe când în Noul Testament, este ridicată la rang de taină de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin puterea jertfei Sale de răscumpărare a păcatelor şi al harului lucrător.

În Vechiul Testament, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să îndemne pe cei ce greşeau să mărturisească în faţa preotului păcatul

săvârşit, ca o condiţie a curăţirii de păcat şi a iertării lui: „De se va face cineva vinovat şi îşi va mărturisi păcatul,…,îl va curăţa preotul prin aceasta de păcatul său şi i se va ierta păcatul” (Lev.5,5-6). Numai mărturisirea sinceră şi clară are putere de a desfiinţa consecinţele şi efectele păcatului.

Când te mărturiseşti, dacă prezinţi faptele de care te faci vinovat cu perdea sau într-un mod voalat şi ambiguu, cu participare

nevinovată, dând vina pe alţii, ai săvârşit păcatul mai mult din cauza altora şi nu din vina ta, această mărturisire nu are putere să cureţe păcatul, iar păcatul rămâne.

La judecată, se va descoperi faţa adevărată a păcatului pe care ai încercat s-o acoperi crezând că te acoperi pe tine

Tendinţa omului este de a acoperi faţa hidoasă a păcatului, crezând că se apără pe sine în faţa duhovnicului. Ştii de ce se întâmplă aşa?! Pentru că atât de mult l-a întinat pe om păcatul săvârşit, încât, se identifică cu el, nu-l mai vede ca pe ceva străin, ci ca pe ceva cunoscut şi acceptat de el.

Este cea mai frecventă şi cea mai periculoasă ispită, pentru cel ce vine să se mărturisească: tendinţa de a părea mai puţin vinovat în faţa duhovnicului pentru păcatul pe care l-a făcut.

Nu ar trebui să uităm că, Adam şi Eva în rai, după ce au căzut în păcatul neascultării şi al ne înfrânării, mâncând din ceea ce Dumnezeu i-a oprit să mănânce -din pomul cunoştinţei binelui şi răului-, au fost puşi în situaţia de a mărturisi şi a recunoaşte păcatul în faţa lui Dumnezeu: „Adam, unde eşti?….Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?„ (Fac.3.9-11). Nici unul dintre ei, nu au recunoscut în mod precis şi direct vina, ci, au încercat să arate că celălalt de lângă el este vinovat de căderea lui.

Aşa cum Adam şi Eva n-au fost iertaţi pentru păcatul neascultării faţă de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit, fiecare dând vina unul pe celălalt: Adam a dat vina pe Eva: „Femeia pe care mi-ai dat-o, Doamne, m-a îndemnat…! (Fac.3,12); Eva a dat vina pe şarpe: „Şarpele m-a amăgit..!(Fac. 3,13), tot aşa nu este iertat cel ce nu-şi însuşeşte toată vina pentru păcatul pe care l-a făcut şi dă vina pe alţii. Bineînţeles că, nimeni nu va fi iertat de păcatul săvârşit, nici cel ce a săvârşit şi nici complicii săi, însă, toţi trebuie să mărturisească păcatul, dând vina numai pe ei ca participanţi la el cu voie liberă şi lipsă de raţiune, dacă vor să fie iertaţi.

Cel ce săvârşeşte păcatul, este principalul vinovat, indiferent de unde ar veni ispita şi prin cine, deoarece, nu şi-a pus la lucru voinţa de a respinge orice ispită. Porunca de a nu mânca dată lui Adam şi Eva, nu a fost pentru faptul că mărul cel oprit ar fi fost diferit de ceilalţi pomi din rai sau rezervat numai pentru Dumnezeu, aşa cum încerca diavolul să sugereze omului justificându-şi ispita, ci, porunca a fost dată pentru a-l pune pe om în situaţia de a asculta şi de a se lupta pentru aceasta, de a nu călca porunca şi de a se arăta virtuos prin folosirea voinţei şi în acelaşi timp de a ruşina pe diavol prin ascultarea pe care omul trebuia s-o dea lui Dumnezeu.

Deci, omul când vine la Taina Mărturisirii, trebuie să recunoască greşeala cu toată convingerea că, numai el este vinovat de săvârşirea păcatului. Putea să refuze păcatul dar nu a făcut-o. De aceea cu căinţă să recunoască şi să zică: „Eu am făcut aceasta şi sunt vinovat numai eu în faţa lui Dumnezeu”, chiar dacă l-a îndemnat altcineva la păcat sau i-a deschis prilej de a păcătui.

Oaltă tendinţă păguboasă a celui care vine să se mărturisească este, de a micşora dimensiunile reale ale păcatului.

Cauza acestei tendinţe foarte periculoase, este greutatea păcatului şi ruşinea de a o recunoaşte în faţa duhovnicului.

Ruşinea trebuie să fie înainte de a săvârşi păcatul, nu după ce l-ai făcut. În Sfânta Scriptură se spune: „Nu-ţi fie ruşine a mărturisi păcatele tale şi nu sta împotriva curgerii râului”(Is. Sirah 4,28). Acest lucru, face ca păcatul să rămână în putere şi să apese în continuare pe om. Trebuie să recunoşti că, păcatul este foarte greu şi are dimensiuni mari, pentru care îţi pare rău că l-ai putut săvârşi supărând pe Dumnezeu şi că ai fost în stare să te tăvăleşti prin noroiul lui, murdărindu-ţi cămaşa sufletului. Omul, trebuie să vadă păcatul ca pe un noroi ce-l murdăreşte şi ca pe un zid ce-l desparte de Dumnezeu, pe care cu greu îl mai poate dărâma. Înainte de a accepta ispita şi a săvârşi păcatul, omul trebuie să se vadă îmbrăcat în haina curată şi strălucitoare a sufletului şi pe „cineva” care, tendenţios îl îndeamnă, zicându-i: „Vezi noroiul de acolo? Mergi de te tăvăleşte în el, şi vei găsi dulceaţa alunecării, chiar dacă la prima vedere pare să te murdărească!”, ca să poată conştientiza că acel„cineva”,este de fapt, un vrăjmaş şi să nu asculte.

În vremea ispitei apare ca sfătuitor bun îngerul tău păzitor, încercând raţiunea ta, sfătuindu-te să socoteşti că, noroiul de acolo îţi va murdări urât îmbrăcămintea, iar în el nu poţi găsi nimic bun şi dulce, decât dulceaţa alunecării. În al doilea rând, va încerca voinţa ta, pe care trebuie s-o pui în luptă pentru a urma sfatul cel bun şi învoirea raţiunii. Dacă refuzi aceste două lucruri te trezeşti părăsit în murdăria şi amărăciunea din mijlocul noroiului.

Oaltă stare păguboasă pe care o are omul în faţa duhovnicului la spovedanie, este: inhibarea şi jena de a vorbi tare păcatul şi mărturisirea păcatului încet şi repede.

Mărturisind încet şi repede păcatul, nu se ştie dacă preotul l-a auzit bine, dacă a reuşit să-l pună în cântar şi dacă a observat părerea de rău a penitentului. Păcatul rămâne.

Prezentarea păcatului sub o formă mai uşoară, face ca păcatul să rămână, iar diavolul care stăpâneşte păcatul şi prin păcat pe cel ce păcătuieşte, nu va pleca, ci va spune: „Nu plec, stau, pentru că nu a zis aşa cum a fost!”.

La Taina Mărturisirii, îngerul tău păzitor stă în dreapta ta cu sabia scoasă şi se luptă cu diavolii care te-au stăpânit cu păcatele. Atunci când spovedania este incorectă, îngerul porunceşte diavolului să plece, însă, acesta nu ascultă, zicând:” Nu ies, pentru că nu a zis cum a fost şi pentru că el a făcut aşa cum l-am învăţat!”.

Când spovedania este făcută corect şi recunoşti sincer starea ta de păcat, căindu-te cu lacrimi pentru păcatul făcut, diavolul

ascultă de înger şi la porunca lui pleacă de la tine trecând în spatele preotului. Atunci când spovedania nu este corect făcută şi ai mărturisit păcatul sub una din formele de mai sus, diavolul rămâne chemând şi pe ceilalţi diavoli care plecaseră, iar păcatul apasă şi mai greu, (Mat.12,45).

Pentru fiecare păcat făcut de om, locuieşte pe el un diavol. Tartarul iadului a dat ca misiune diavolilor să stăpânească fiecare câte

un păcat cu care să ispitească şi să amăgească lumea. La sfârşitul zilei, vin diavolii şi se laudă în faţa tartărului pe câţi i-a câştigat în ziua aceea cu păcatul pe care-l are în stăpânire. Cei ce au câştigat suflete, au mare laudă în faţa iadului, iar cei ce nu au reuşit sunt pedepsiţi.

De asemenea, atunci când te culci seara şi adormi, dacă în ziua aceea ai făcut păcate grele şi mai multe decât faptele bune, diavolul este primul care se duce la Dumnezeu şi te pârăşte, lăudându-se cu păcatele tale, că a lui voie ai împlinit, de el asculţi, pe el îl slujeşti şi al lui eşti. Îngerul păzitor pe care n-ai vrut să-l asculţi şi nu ai luat în seamă sfatul lui, vine în urmă plângând. Plânge atât pentru tine cât şi pentru el. Plânge pentru tine, pentru că prin păcatele pe care le-ai făcut te pierde şi plânge pentru el, pentru că nu a reuşit din cauza necredinţei şi încăpăţânării tale să te păzească să nu cazi şi pentru că nu a putut să-şi îndeplinească misiunea primită de a te păzi.

Atunci când, ai făcut faptele bune şi te-ai ferit de păcate, va merge înainte îngerul tău păzitor la Dumnezeu lăudându-se cu tine că ai împlinit pe pământ voia şi dreptatea lui Dumnezeu. Te laudă şi Dumnezeu în faţa sfinţilor, şi toate cetele cereşti se bucură şi dau slavă pentru această veste mare că, Împărăţia lui Dumnezeu în acea zi, a mai câştigat un suflet, după cum spune la Sfânta Scriptură: „Bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15,10). După cum ştim că, Dumnezeu se lăuda cu Iov în ceruri ca fiind om drept, fără prihană şi temător de Dumnezeu (Iov 1,8).

Este bine să vii la spovedanie cu păcatele scrise pe hârtie şi să nu te bazezi pe memorie, deoarece, vin diavolii şi ca nu cumva să

te piardă prin mărturisire şi căinţă, îţi pun piedici, îţi aştern pe ochi un văl şi o ceaţă pe memorie, încât nu-ţi mai aduci aminte de păcate. De aceea, fiecare credincios înainte de a veni la duhovnic, să stea acasă în linişte şi să treacă prin minte tot firul vieţii, descoperind păcatele pe care nu le-a mărturisit niciodată şi să le scrie. După mărturisire, să se ardă hârtia în foc, ca nu cumva găsindu-o cineva, să râdă de păcatele tale.

După ce a ascultat mărturisirea, preotul să cântărească cu multă atenţie şi cu multă iscusinţă să dea canonul potrivit hotărârilor

Sfintelor Sinoade Ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi.

Arătări, cum se chinuiesc în iad cei cu păcate

Pr. Ioan: Cei ce nu-şi mărturisesc păcatele corect şi rămân cu ele, cum sunt chinuiţi de diavol în iad? Ştim că dumneavoastră aţi pus rugăciuni înaintea Creatorului, să vă arate cum se chinuiesc unii, pentru păcate mari nemărturisite şi nerăscumpărate. Ştim că vi s-a arătat acest lucru. Vă rugăm spuneţi-ne şi nouă câteva din ele.

Pr. Ilarion: Să luăm ca exemplu pe: vrăjitori, descântători, fermecători şi ghicitori.

Atât ei cât şi cei ce merg la ei, nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că se fac unelte şi slujitori ai diavolului. Aşa cum Dumnezeu îşi are slujitori pe: episcopi, preoţi şi diaconi, tot aşa şi diavolul şi-a ales slujitori prin care lucrează toată răutatea, pe: vrăjitori, fermecători, descântători şi ghicitori.

Aceştia mor în chinuri mari şi au o moarte foarte urâtă. La înmormântarea acestora se petrec lucruri necurate, groaznice, încât se miră lumea. Pe unii îi petrec câinii, pisicile, şoarecii, broaştele, vitele, găinile, la groapă cu multă agitaţie dând o stare înfricoşată celor din jur. Acest lucru se explică prin faptul că la vrăji şi descântece s-au folosit de diferite animale sau păsări. Şi diavolul cu care au lucrat avea chipul animalelor.

Pe aceştia nu-i lasă diavolul să se întoarcă înaintea morţii, chiar dacă-i mustră conştiinţa şi vor să se căiască.

Vă dau un exemplu din experienţa mea, din anii mei de preoţie, cu o vrăjitoare dintr-un sat vecin cu parohia unde am slujit. Această femeie vrăjitoare, era foarte vestită pentru vrăjile şi răutăţile pe care le făcea. Lucra cu diavoli puternici şi nu era om care să meargă la ea să nu-i rezolve dorinţa. Înainte de a muri, a venit în câteva rânduri la Biserica din Boroaia unde slujeam. S-a întâmplat ca de fiecare dată să ţin predici despre vrăji şi vrăjitorie. Cuvântul pe care l-a ascultat, a început să-i lucreze conştiinţa încât, şi-a pus în gând să se lase de vrăjitorie şi să se căiască pentru tot răul pe care l-a făcut. Într-o duminică a stat după slujbă şi m-a aşteptat să vorbească cu mine. Când să ies din Biserică mă întâmpină în pragul Bisericii şi îmi spune:

- „Părinte, în două rânduri v-am ascultat predica şi m-am cutremurat. Eu sunt vrăjitoarea ..N.. şi vreau să mă spovedesc şi să mă las de vrăji, vreau să mă căiesc şi să mă mântuiesc. Vă rog ajutaţi-mă!”

Ştiind cât rău a făcut la multă lume şi câtă luptă am avut cu diavolii pe care-i trimetea la credincioşi, câtă suferinţă în multe case şi familii au adus vrăjile ei, cât de mult au pătimit unii din cauza ei, i-am spus:

- Gândul este bun şi bine ar fi să te poţi întoarce, numai dacă diavolii pe care-i slujeşti o să te lase. Ea îmi spune:

- Mă las, părinte, din clipa aceasta, mă lepăd de vrăji, mă lepăd de diavoli. Am să lupt până ce reuşesc. Cred că, Dumnezeu mă va ajuta, pentru că nu vrea moartea păcătoasei de mine!”

- Bine ! I-am spus eu. Am să te spovedesc şi dacă o să te lase diavolii să-ţi faci canonul de căinţă şi să-l duci până la capăt, înseamnă că ai biruit şi te-ai mântuit

La auzul cuvintelor mele era foarte bucuroasă. S-a mărturisit, a spus răul pe care l-a făcut şi nu a fost puţin şi nici uşoară spovedania ei. Mi se furnica pielea pe mine de grozăviile pe care le-a făcut. A luat canon, nu prea uşor, unul greu angajându-se să-l ducă până la sfârşitul vieţii. Însă, mergând spre casă, trecea pe o cărare ce străbătea tarlalele C.A.P.-ului. Multă lume se afla în ziua aceea la prăşit. Au observat că pe cărare trece vrăjitoarea, însă au rămas înmărmuriţi când au observat că, după capul ei, era o mână neagră şi păroasă care o însoţea. S-au atenţionat unii pe alţii, zicându-şi: „Trece vrăjitoarea! Cu diavol cu tot !”

La un moment dat, au văzut că mâna cea păroasă, a apucat-o pe vrăjitoare de cap şi a izbit-o cu faţa în jos pe mijlocul cărării. După un oarecare timp, văzând ei că vrăjitoarea nu se mai ridică de jos, au lăsat sapele şi cu groază au încercat să se apropie şi de departe să vadă ce s-a întâmplat. Vrăjitoarea, zăcea într-o baltă de sânge, cu capul crăpat din frunte şi până după cap. Au rămas consternaţi şi nu au mai fost buni de nimic în ziua aceea. Au văzut cu ochii lor cum diavolul a omorât-o izbind-o cu capul de o pietricică nu prea mare şi singura care se afla pe suprafaţa aceea.

În concluzie, nu a lăsat-o diavolul să se căiască pentru păcatul vrăjitoriei, a omorât-o pentru a nu o pierde.

Pentru fiecare suflet câştigat, diavolii primesc laude şi ranguri în ierarhia drăcească şi pentru fiecare suflet pe care-l câştigă şi apoi îl pierd primesc degradare din rang şi pedeapsă în faţa iadului de la tartar.

Vrăjitorii, fermecătorii şi descântătorii, încă din viata pământească ocupă un loc în ierarhia drăcească. Ei sunt cei ce pun pe diavoli la treabă, ei îi trimit pe diavoli iar diavolii se supun şi ascultă, pentru că li se împlineşte voia.

Oamenii vrăjitori, descântători, fermecători şi ghicitori din clipa când încep să lucreze li se pun pe faţă şi poartă masca diavolului. Dacă Dumnezeu ar îngădui, aceste slugi ale satanei ar purta şi în chip văzut chipul diavolului. Aşa cum chipul diavolului este ascuns de vederea omului şi mai ales a omului păcătos, tot aşa este ascuns şi chipul acestor slugi satanice de văzul celor din jur. Foarte greu se pot întoarce de la slujirea şi răutăţile lor.

În clipa morţii, sufletul lor este întâmpinat şi luat de diavoli şi dus direct în iad. Nu mai trece pe la Creatorul. Nu mai vede faţa lui Dumnezeu şi nici frumuseţea raiului, aşa cum sunt duse toate sufletele după moarte în intervalul celor 40 de zile. Judecata sufletului i se face în clipa morţii. Ajuns la iad, este întâmpinat de tartarul iadului batjocorindu-l, nu pentru că nu i-ar fi slujit cu credinţă, ci pentru că încă mai poartă chipul lui Dumnezeu.

I se pune în faţă să aleagă una din două variante:

1.- I se deschide în faţă o mare de foc cu vâlvătaie fără margini şi, i se spune: ”Poţi să alegi această mare de foc, unde te vei chinui până la a Doua Venire a lui Hristos şi apoi veşnic, pentru că al nostru eşti”;

2.- „Dacă nu vrei să fii chinuit în foc, atunci să lepezi Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu şi să te faci după chipul şi asemănarea noastră, luând chip diavolesc: cu copite, cu coarne, cu coadă, cu păr, pe noi nu ne atinge marea aceasta de foc..!”

Văzând sufletul cât de urât şi înfricoşat este chipul diavolesc, se îngrozeşte şi atunci se uită la marea cea de foc, căutând să accepte focul. Însă, din foc iese vrăjitorul care l-a învăţat şi l-a pus să facă vrăji, şi-i spune: „Nu veni aici, pentru că n-am văzut ca până acum să fi scos Hristos pe cineva de aici! Mai bine ia chipul diavolesc! Iată că şi după moarte sufletele care sunt sub stăpânirea diavolului, sunt amăgite şi înşelate. Astfel, neavând de ales, acceptă să ia chip diavolesc. Atunci, tartarul iadului îi schimbă chipul în chip diavolesc, îi dă în mână o lopată cu jar din marea de foc a iadului şi îl trimite să-şi ardă trupul din mormânt, care este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Aşa se explică faptul că, la dezgropămintea de 7 ani, unii sunt găsiţi în mormânt cu trupul ars şi negru ca tăciunea şi funinginea.

Vrăjitorii care şi-au schimbat chipul în chip diavolesc şi au ars trupul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu mai au parte de judecată, ci vor fi judecaţi ca dracii şi aruncaţi în „iezerul cel de foc pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Mat.25,41).

Sufletele care au acceptat marea cea de foc şi au stat în flăcările iadului până la a Doua Venire a Mântuitorului Hristos, vor fi scoase şi vor participa la Judecata Înfricoşată.

Tot aşa păţesc şi cei ce în viaţă s-au ocupat cu ghicitul în: deschiderea cărţilor sfinte, cărţi de noroc, palmă, cafea, zodii, gramolnic, bobi, ghioc şi în orice fel şi cei ce au mers la ei.

La fel şi cei ce s-au ocupat cu descântatul, folosind rugăciunea „Tatăl nostru”, s-au folosit de cărţi sfinte, de icoane, lumânări, tămâie, prescură, anaforă, veşminte preoţeşti; care au stins cărbuni; cei ce s-au folosit de piedica de la mort, de lumânări de la morţi, de pământ de pe morminte, de apa în care a fost scăldat mortul; cei care au descântat de deochi, de bubă rea, de mana vitelor şi de orice fel de descântec şi cei ce au fost la ei.Toţi aceştia, să fie foarte siguri că, din secunda când au început să zică şi să facă aceste lucruri, li s-a pus pe faţă şi poartă masca ghicitorului şi a descântătorului din iad şi face parte din ceata acestora. Toţi sunt aşteptaţi, ca la sfârşitul vieţii, sufletul lor să fie dus în iad la ceata al cărui chip îl poartă.

Unii, care sunt la început şi din curiozitate au făcut aceste lucruri şi nu cu gândul de a mai repeta şi se întorc îngreţoşându-se, lupta de a scăpa din această cursă este mai uşoară.

Alţii, care s-au îndeletnicit mult timp, s-au hrănit şi sau îmbogăţit din aceasta, pentru aceştia este mai greu, pentru că sunt cu mari datorii tartorului. Şi mai greu este pentru cei ce au dus în iad suflete şi prin vrăji, descântece şi farmece, au chinuit groaznic suflete, aceştia au o întoarcere şi o mântuire foarte grea, atât de grea, asemenea greutăţii şi imposibilităţii de a se întoarce diavolii la căinţă, pentru că toţi diavolii tăbărăsc pe ei.

Însă, nimic nu este cu neputinţă, dacă chemi în ajutor numele şi puterea lui Dumnezeu. Se cunosc sfinţi care s-au întors de la această adâncă răutate, prin puterea lui Dumnezeu, prin căinţă şi viată îmbunătăţită. Aceştia ar trebui să citească viaţa Sf. Ciprian şi a Sf. Iustina.

Fără să chemi în ajutorul tău cetele cereşti şi cetele sfinţilor mijlocitori, care să te întărească şi să te acopere de mânia şi groaza cu care se pornesc diavolii asupra ta, nu poţi birui. Atunci, Dumnezeu va porunci diavolului ca pentru Iov: „dar de sufletului lui să nu te atingi” (Iov,1,12), altfel, devii biruit şi păţeşti ca şi vrăjitoarea de care ţi-am povestit.

Să luăm un alt exemplu: AVORTUL, un alt păcat la fel de mare, a femeii care-şi ucide pruncul în pântece.

Am pus rugăciune înaintea Creatorului să-mi descopere, ce se întâmplă cu femeile care-şi ucid pruncii în pântece. Stând la rugăciune, peretele din faţa mea a dispărut, a venit un tânăr îmbrăcat în alb şi strălucitor, care-mi spune:

- Ai cerut de la Creatorul să vezi cum se chinuiesc femeile ce omoară pruncii în pântece?

- Da ! I-am răspuns eu.

- Atunci, vino cu mine !

Am fost luat pe sus prin peretele care dispăruse şi într-o singură clipă, am văzut cum treceam spre miază-noapte pe deasupra pădurilor, munţilor, satelor, văilor şi dealurilor. La un moment dat, am coborât şi am atins pământul cu picioarele. Era întuneric. Simţeam sub picioare iarba care era tunsă şi aspră; pietre colţuroase şi tăioase; rugi şi, pământul avea forme uscate de copite de capre care-mi rănea pielea şi tălpile picioarelor.

Tânărul care mă însoţea se apleacă, prinde cu mâna de iarbă şi o ridică în sus ca pe o uşă.

- Intră şi coboară !Îmi porunceşte.

- Nu pot!... Nu văd nimic!..., I-am răspuns eu. Atunci el a poruncit:

- Să fie lumină! S-a făcut lumină şi am observat o mulţime de trepte care coborau în adâncul pământului.

- Coboară! Nu-ţi fie frică, sunt cu tine! Am început să cobor pe trepte şi, cu cât coboram în adânc, cu atât mă întâmpina din ce în ce mai puternic un miros insuportabil şi o duhoare de nedescris de urâtă. Mi-am zis în sinea mea: acesta trebuie să fie mirosul iadului! Nu am numărat treptele, dar la un moment dat, s-au terminat şi a apărut în faţa noastră un zid ce avea mai multe uşi de aramă.

Ajungând în faţa uneia dintre uşi, tânărul porunceşte să se deschidă uşa. Uşa, a început să se deschidă cu o mişcare greoaie şi cu un scârţâit de uşi vechi şi neunse. Îmi porunceşte:

- Intră! Nu te teme! Am intrat într-o încăpere cu pereţi din întuneric căreia nu i se puteau delimita dimensiunile. Cum am intrat, ne întâmpină câţiva întunecaţi negri şi urâţi dar, erau îmbrăcaţi în halate albe de doctor, cărora tânărul le-a spus:

- A cerut de la Creatorul, să vadă cum se chinuiesc femeile care-şi ucid pruncii în pântece! Ei, au încuviinţat şi ne-a lăsat ca din locul acela de la intrare să privim. În mijlocul încăperii era o masă de travaliu ca la Maternitate, în jurul ei erau câţiva întunecaţi îmbrăcaţi în halate albe. În spate spre miază-noapte, era un prichici din jar aprins. Din partea stângă se deschide o uşă imensă din întuneric şi intră o femeie însărcinată adusă cu forţa de doi drăcuşori. O silesc să se urce pe masa de travaliu, iar întunecaţii îmbrăcaţi în halate albe de doctor i-au făcut avort.

După avort, un diavol o ia în furcă şi o aruncă pe prichiciul de jar aprins. O loveau cu furcile şi o sileau să-şi mănânce propriu copil pe care l-a avortat, zicându-i:

- „Ia, Ia şi-l mănâncă!” După multe insistenţe ale diavolilor, văzând femeia că nu are nici o scăpare, se schimba la faţă, începe a se schimonosi, a se strâmba, a se îngreţoşa şi deodată ia o faţă ca de lup şi apucând pruncul de picioruşe începe al mânca, cranţ…cranţ.., până-l termină. După care, începe să-şi revină, să se lumineze la faţă şi să se liniştească. Răsuflă uşurată că a scăpat de această grozăvie la care au silit-o dracii. Apoi, dracii o duc înapoi în încăperea de unde a intrat. Însă, nu a trecut mult timp şi văd că uşa se deschide din nou. Intră aceeaşi femeie însărcinată şi o silesc ca mai înainte, să se urce pe masa de travaliu pentru a-i face avort, trecând prin aceleaşi chinuri şi grozăvii, ca mai înainte. Tânărul îmi spune:

- Vezi! Aşa se va chinui până în veac!

După aceasta, mi-a poruncit să plecăm de acolo, fiind adus înapoi şi trezindu-mă la rugăciune.

Aşa se vor chinui femeile care, pentru a duce o viaţă uşoară pe pământ, se duc şi leapădă pruncii din pântecele lor. Dacă bărbatul femeii a silit-o şi din cauza lui a făcut femeia avortul, sau dacă a consimţit la dorinţa femeii de a face avort, şi chiar dacă a fost indiferent ştiind că femeia lui vrea să facă avort şi el nu a oprit-o, tot aşa se va chinui şi el, amândoi îşi vor mânca pruncii ucişi. De aceea, trebuie ca la spovedanie să fie cercetaţi şi bărbaţii care se fac vinovaţi de complicitate la avortul pe care l-a făcut femeia, poruncindu-i-se de către preotul duhovnic acelaşi canon de pocăinţă cu ea.

Pentru părinţii care consimt la săvârşirea avortului, sufletele nevinovate ale copiilor avortaţi le cer osândă de la Creatorul. Deoarece, ei au pierdut Împărăţia lui Dumnezeu nu din vina lor ci din vina părinţilor.

Sufletele nevinovate ale copiilor avortaţi stau la întuneric şi nu pot vedea Faţa lui Dumnezeu. Dacă sunt fraţi, stau în cerc faţă către faţă, câte 2,3,4,5,6,7,8 copii, atâţi pe câţi o mamă i-a lepădat şi strigă de acolo: „Doamne, nu ierta pe tata, nu ierta pe mama, ca să trăiască ei bine pe pământ, ne-au adus pe noi aici, adu-i si pe ei aici să vadă cum ne chinuim!”. Deci, acele suflete nevinovate cer judecata şi osânda părinţilor. Am văzut acest lucru!. Mi s-a arătat şi aceasta. Aici se potrivesc cuvintele Mântuitorului care, spune aşa: „Nu Eu judec lumea, ci precum aud judec, dar judecata mea este dreaptă” (Ioan 5,30 ). Ce aude Dumnezeu?! Aude glasul acelor suflete nevinovate care cer osândă părinţilor ce i-au păgubit de Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu va lua Împărăţia de la părinţi şi o va da pruncilor. La Judecata Universală, Dumnezeu va scoate aceste suflete nevinovate şi în locul lor vor intra la osândă, sufletele părinţilor.

Luaţi seama la ceea ce vă spun eu acum! La ceea ce vă voi spune eu acum, nu s-a gândit nimeni! Femeia care-şi ucide pruncul în pântece este de 2 ori ucigaşă. Deoarece, ucide atât trupul cât şi sufletul copilului. Deci, este ucigaşă şi de suflet, pentru că nu a lăsat să primească acel copil Taina Sfântului Botez. Ce se spune acolo?: „Cine nu se va naşte din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Naşterea din apă şi din Duh, este Taina Sfântului Botez. Un ucigaş de rând, ucide numai trupul, de suflet nu se poate atinge, pe când femeia ucide şi sufletul copilului.

Cel ucis, dacă a făcut faptele bune se poate mântui, pe când femeia care face avort se atinge şi de sufletul copilului. Acel copil nu se poate mântui.

În al doilea rând, femeia care face avort, este de mii de ori ucigaşă, pentru că omorând un copil, din acel copil s-ar fi născut mii de generaţii până la sfârşitul lumii şi, odată cu el au fost omorâte şi generaţiile de suflete care aşteptau să se întrupeze din acel copil. Toţi vor aştepta Judecata lui Dumnezeu, Judecata Universală pentru ca Dumnezeu să le facă Dreptate.

Atunci, la Judecata Universală sau Înfricoşată, va vedea femeia ucigaşă de prunci, pe cine şi câţi a omorât şi cui i-a închis Împărăţia lui Dumnezeu!

Atunci, va vedea că a lucrat împotriva planului de Creaţie a lui Dumnezeu, făcându-se vrăjmaşă Creatorului. Aşa cade omul din măreaţa demnitate în care l-a pus Dumnezeu, de a fi colaborator cu El direct la actul Creaţiei omului.

Traiul cel bun şi bogăţia pe pământ, lipsa de necazuri şi lipsa de griji, au fost clădite pe sacrificarea sufletelor nevinovate, iar în final va constata că au fost toate o mare înşelăciune care a venit de la diavol.

Dumnezeu de la început a rânduit omului câţi copii să aibă fiecare. Dumnezeu de la început a rânduit zilele omului şi pentru fiecare are câte un plan de mântuire. Fiecare copil, se naşte cu soarta lui cea bună pe care o primeşte de la Dumnezeu încât, la noi prea puţin stă grija zilei de mâine pentru copiii pe care-i avem. Descoperim zilnic această grijă a lui Dumnezeu, dacă privim în casa omului cu mulţi copii. Ne mirăm şi ne întrebăm: cum poate să se descurce dintr-un singur salariu, sau numai din ceea ce câştigă zilnic muncind pe la unii şi pe la alţii!? Ne întrebăm cu ce-i hrăneşte, cel ce are 7 sau 10 copii!? Cu ce-i îmbracă!? Cu ce-i poartă la şcoli!? Constatăm că nici unul nu moare de foame, toţi sunt îmbrăcaţi şi încălţaţi, sunt purtaţi la şcoli şi ajung unii dintre ei oameni mari.

Nu se vede clar şi limpede că acolo unde se face voia lui Dumnezeu, ajutorul şi Binecuvântarea Sa se revarsă asupra acelei case şi toate din ea sporesc? Nu-i aşa că aici se împlinesc cuvintele de îndemn ale Mântuitorului: „Nu vă grijiţi ce veţi mânca sau cu ce vă veţi îmbrăca, că ştie Tatăl vostru de ce aveţi nevoie…căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Sa şi toate celelalte se vor adăuga vouă”(Mat. 6, 31-33). Dumnezeu, este Cel ce schimbă timpurile şi ridică greutăţile de pe umerii omului. Omul, nu poate schimba nimic dacă Dumnezeu nu vrea. Totul, absolut totul, stă în puterea şi la vrerea lui Dumnezeu. Dacă este aşa, înseamnă că ai ucis degeaba copiii pentru traiul cel bun. Şi dacă ai reuşit să aduni ceva şi să te îmbogăţeşti vărsând sânge nevinovat, nu te bucura şi nu avea sentimentul împlinirii, pentru că Dumnezeu ţi-a lăsat bogăţia nu ca împlinire ci ca pedeapsă. Bogăţia nu va însemna tihnă pentru tine ci griji disperate. Banul nu-ţi va fi ca un servitor ci tu vei deveni robul lui. Grija, nervii, stresul şi nesomnul vor fi pedeapsa ta. Iar la sfârşit, conştiinţa te va roade ca un vierme neadormit. Atunci, cum crezi că ai putea, prin puterea ta de decizie, să-ţi schimbi traiul pe care-l ai cu traiul cel bun, făcând avort şi omorând un suflet nevinovat?! Dimpotrivă, după uciderea copilului, Dumnezeu îţi va schimba traiul în care te-a pus cu traiul cel greu şi apăsător. Dacă, ţi-a rânduit să ai cinci copii, iar tu nu ai vrut să dai naştere decât numai la unul şi pe ceilalţi i-ai omorât, ori te-ai ferit să-i ai, la moarte vei fi judecat pentru copiii pe care nu i-ai vrut. Dacă, ai lăsat numai unul, pentru a duce o viaţă mai uşoară, vei constata că viaţa cu un singur copil nu a fost mai uşoară ci, a fost la fel de grea ca şi cum ai fi avut cinci copii. De crucea pe care Dumnezeu ţi-a rânduit-o în viaţă, nu poţi scăpa. Păcatul uciderii de pruncii fiind atât de greu şi atât de mare, diavolii se luptă cu multă înverşunare cu mama, atunci când pune gândul îndreptării şi a răscumpărării din păcat. Se luptă diavolii pentru a nu pierde sufletul pe care l-a câştigat şi l-au determinat să facă asemenea grozăvii. Se luptă să nu piardă sufletele nevinovate cu care a umplut întunericul. Pentru aceasta caută să zădărnicească sau să amâne intenţia mamei de a face ceva pentru a scoate de la întuneric sufletele copilaşilor pe care i-a avortat iar mama, să piardă şansa răscumpărării păcatului şi va pierde mântuirea. Îmi vine în minte un exemplu povestit, nu întâmplător, din bogata experienţă a sfinţiei sale, de venerabilul Părinte Vasile Argatu, tată a 15 copii, frate cu Părintele Ilarion:

„Eram în una din parohiile pe care le-am păstorit de pe valea Bistriţei. O femeie, care avea multe avorturi, de câte ori mă întâlnea parcă voia să-mi spună ceva, dar, nu-mi spunea. M-a căutat de câteva ori şi când se hotăra să-mi spună ocolea, luând vorba de altceva. Am văzut că are ceva pe suflet şi nu-mi poate spune. Se dusese vorba în sat că, mereu cade pe spate mergând pe drum. Aflând de lucrul acesta, când o întâlnesc o întreb:

- Mătuşă Ileană, i-a spune-mi ce vezi înainte de a cădea? De ce cazi numai pe spate, poţi veni cu capul de un pietroi şi să mori?

- Părinte, de multe ori când merg pe drum, doar nu dorm, sunt trează şi conştientă, mi se deschide în faţă o groapă de 2 m lungime şi un metru lăţime, adâncă, niciodată nu i-am văzut fundul, din cauza unui fum des, înecăcios şi urât mirositor. Când mi se deschide această groapă în faţă, mă văd stând cu jumătate de talpă pe marginea gropii şi mai.., mai.., să cad în ea. La capătul celălalt de groapă, mi se arată o tavă cu 3 mere roşii şi frumoase şi-mi porunceşte o voce aşa: „Dacă sari peste groapă să iei merele scapi, dacă nu, cazi în groapă şi te îneci de fum”. Eu, îmi dau seama că a sări doi metrii nu pot, oricum voi cădea în acea groapă şi aşa eu singură cu puterea pe care o am mă arunc pe spate. Ce-o fi cu mine părinte? De ce văd eu aşa ceva şi ce mi se poate întâmpla?

- Să ştii mătuşă că pentru câteva păcate mari şi grele pe care le-ai făcut în viaţă ţi se arată aşa. Semn ca să te întorci, să te căieşti şi să răscumperi acele păcate.

- Am făcut avorturi multe, părinte,nu le mai ştiu numărul.

- Câţi copiii ai?

- Şase, părinte!

- Nu mai ai şi alte păcate tot aşa de mari, cum ar fi păcatul desfrâului?

- Şi acele păcate le-am făcut. Eu n-am ştiut de post, de miercuri şi vineri, nici de duminici şi sărbători, am desfrânat cu bărbatul meu în orice zi, eu l-am îndemnat. Eu sunt desfrânată!

- Atunci, trebuie să salvezi copii avortaţi şi să te opreşti de la păcatul desfrânării, să te căieşti, pentru că, groapa care ţi se deschide în faţă plină de fum dens şi puturos este iadul, iar faptul că marginea ei este pe la jumătatea tălpilor matale, estesemn că eşti aproape de iad (nu mai trăieşti mult dacă nu te căieşti). Pentru a scoate copiii avortaţi de la întuneric trebuie să ştii câţi copii ai avortat ca să te apuci de post, rugăciuni şi Sfinte Liturghii pentru ei. Dacă nu mai ţii minte numărul, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi descopere.

- Ce trebuie să fac, ca Dumnezeu să-mi descopere?

- În primul rând trebuie să porneşti cu credinţă că Dumnezeu îţi va descoperi, să nu ai nici o umbră de îndoială, la Dumnezeu nu există îndoială. Dacă vei avea cât de puţinăîndoială, degeaba posteşti şi te rogi, pentru că Dumnezeu n-o să-ţi descopere. Apoi porneşti un post particular format din 7 zile câte o zi pe săptămână timp de 7 săptămâni, adică în prima săptămână posteşti miercuri, în a doua posteşti joi, în a treia posteşti vineri,şi tot aşa până ce ajungi din nou la miercuri. În fiecare zi de post, faci metanii şi rogi pe Dumnezeu la fiecare metanie, să-ţi descopere unde sunt pruncii şi câţi ai avortaţi, timp în care să ai aprinse 13 lumânări (12 în numele celor 12 apostoli şi una în cinstea Maicii Domnului), le grupezi pe o lespede de piatră sau o tablă, patru grupuri de câte trei lumânări şi una o pui în mijloc. Când le aprinzi pe rând să spui ca Dumnezeu să-ţi descopere. Le arzi în cele patru timpuri din zi: dimineaţa, la amiază, seara şi la miezul nopţii. Faci semn pe ele şi când ajunge flacăra la semn le stingi şi le reaprinzi la amiază apoi, seara şi la miezul nopţii. Dacă una din lumânări se topeşte mai repede decât celelalte, când ajunge la semn o stingi, n-o înlocuieşti. Apoi, citeşti Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi dacă te rogi cu credinţă, Dumnezeu îţi descoperă şi am să-ţi spun ce trebuie să faci pentru a scoate pe copii de la întuneric.

Aşa a făcut mătuşa Ileana. Nu a ajuns la capătul postului pe care i l-am dat, pentru că la a treia zi a postului i se arată o femeie îmbrăcată ca o doamnă, cu o înfăţişare aspră şi severă, îi spune: „Desfrânato şi criminală, vrei să ştii câţi copii ai ucis? Vino să-ţi arăt!” A luat-o pe sus, peste crestele munţilor şi a dus-o înspre miază-noapte. De sus se vedea o vale întinsă, au coborât acolo. Pe jos era o iarbă scurtă şi aspră, mai mult arsă decât verde şi printre ea rugi cu spini. Ea fiind desculţă, toată se zgâria şi se înţepa la picioare.

Acea doamnă o tot mâna din urmă, zicându-i: „Vino desfrânato şi criminală să-ţi vezi copii!” În zare, se vedea o apă şi peste ea o cabană. Pe măsură ce se apropiau de apă şi de cabană, apa era tot mai neagră iar cabana era mare şi fără ferestre. Doamna care o însoţea nu atingea pământul şi nici iarba, se purta pe deasupra ierbii, pe când mătuşa Ileana toată se rănea şi răcnea de durere. Când au ajuns la apă, doamna aceea o silea pe mătuşa Ileana să treacă apa pentru a ajunge la cabană. Mătuşa Ileana se sfia să treacă de frică să nu se înece şi pe deasupra plutea un fel de mătasea broaştei şi mai veche şi mai nouă, iar din apă săreau pe deasupra nişte vietăţi, ca nişte arcuri. Doamna aceea, o silea să intre în apă şi să treacă pe malul celălalt, dar mătuşa Ileana îi zice:

- Mi-e frică că am să mă înec!

- Să nu-ţi fie frică pentru că nu-i apa ta în care să te îneci. Apa ta este alta şi a-i s-o vezi atunci. Dacă nu-i apa ta nu te poţi îneca.

Atunci mătuşa Ileana a intrat în apă şi deodată acele fiinţe care săreau din apă o înţepau şi o întreabă pe doamna care o însoţea:

- Ce sunt fiinţele acestea care sar din apă?

- Sunt viermii cei neadormiţi care chinuie pe cei cu păcate grele.

- Dar mă înţeapă!

- Sigur că te înţeapă pentru că au un ac cu care înţeapă. Dar nu sunt aceştia care te vor înţepa pe tine să te chinuieşti, pentru tine sunt alţi viermi. Dacă nu te vei căi şi nu ai să scoţi copiii de acolo, or să te înţepe cu multe chinuri. Vrei să-i vezi cum arată?

- Vreau! I-a răspuns mătuşa Ileana. Atunci acea doamnă ridică mâna deasupra apei, şi un vierme lung sta în faţa ei deasupra apei. Avea o formă pătrată, pe fiecare muchie erau ace, iar în faţă, la cap avea un ac lung şi negru, cu care înţepa cu înţepături de chin şi groază.

- Vezi! Aceşti viermi te vor chinui de nu scoţi copiii, desfrânato şi criminală!

După ce a trecut apa şi au ajuns pe malul celălalt, mătuşa Ileana era uscată de parcă n-ar fi intrat în apă. Apropiindu-se de baracă, a impresionat-o dimensiunea şi faptul că nu avea geamuri şi o întreabă pe acea doamnă:

- Câţi metrii are baraca în lungime?

- 100 metri.

- Dar pe lăţime?

- 50 de metri.

Au ocolit baraca căutând o intrare. Pe latura de la apus au aflat o intrare, cu porţi mari şi un lacăt de vreo 2 kilograme. Îi porunceşte acea doamnă:

- Deschide lacătul!

- Nu pot! Este prea mare şi prea greu. Îi răspunde mătuşaIleana.

- Cum nu poţi? Ceea ce a încuiat Dumnezeu, cum ai putut să descui? Referindu-se la porunca dată de Dumnezeu „Să nu ucizi!”, faptă interzisă pe care a închis-o Dumnezeu prin poruncă. Atunci, la semnul acelei femei lacătul a sărit de pe uşă, şi uşile s-au dat în părţi. Au intrat într-o încăpere care avea pereţi de fum. În mijlocul ei, era un pat mare cu o saltea şi în mijlocul patului ardea un foc. Doamna, îi spune:

- Acolo sunt copiii tăi, du-te şi priveşte cum se chinuiesc! Numără-i, să vezi câţi ai!

Când s-a apropiat mătuşa Ileana, a simţit puterea acelui foc şi s-a chinuit mergând pe toate părţile să se uite în foc dar nu a reuşit să vadă nimic. Atunci, acea doamnă face semn cu mâna şi se ridică focul ca o pătură şi se aşeză sub pat. Pe pat, au rămas o mulţime de copiii care stăteau în cerc, aveau mărimi diferite, unii dintre ei erau foarte mici. Îi numără mătuşa Ileana şi au ieşit 30 de copiii la număr şi spune:

- Sunt 30 de copiii!

- Da, sunt 30 de copiii. Încuviinţează acea doamnă, după care, continuă şi spune:

- Dacă nu-i scoţi de aici, în acest foc vei veni să te chinui şi tu!

Cel mai mare dintre copii i se adresează mătuşii Ileana:

- Mamă de ce ne-ai omorât? De ce ne-ai adus aici?Nu puteam să fim şi noi fericiţi lângă ceilalţi 6 frăţiori? Dacă ne-ai fi lăsat n-am fi fost atât de mulţi! Scoate-ne de aici!

- Să mergem! I-a poruncit acea doamnă. Atunci focul s-a urcat înapoi şi i-a cuprins pe acei 30 de frăţiori.

Într-o clipă mătuşa Ileana s-a găsit în camera ei la miez de noapte. Speriată şi înfricoşată cam pe la ora 2 după miezul nopţii, vine la mine şi bate în geam şi în uşă. Mă ridic, merg la uşă şi când o deschid, mătuşa Ileana albă ca varul şi înfricoşată, îmi spune:

- Vai, părinte!... Mi s-a arătat câţi copii avortaţi am. Treizeci, părinte!!!... I-am văzut pe toţi!.., Cel mai mare mi-a vorbit şi m-a mustrat de ce i-am dus acolo!? Ce mititei erau unii, micuţi, micuţi…! Ce să fac părinte ca să-i scot de acolo?

În timp ce-mi spunea, vine din urmă şi soţul ei, care s-a speriat că nevastă-sa se duce la râul Bistriţa să se înece. O păzea, pentru că vedea că nu este bine cu ea. Atunci, fiind amândoi de faţă, le-am spus:

- Va trebui să vă spovediţi şi să mărturisiţi cu părere de rău, aceste păcate; să daţi 40 de liturghii pentru fiecare copil avortat; va trebui să ţii câte 7 zile de post negru pentru fiecare copil; va trebui să vă păstraţi în curăţenie trupească, pe perioada cât postiţi s.a.m.d.

- Părinte, n-o să ţină nevasta mea nici o zi de post, pentru că are lăcomia pântecelui, toată ziua mănâncă, se ghiftuieşte, plânge dacă într-o zi nu are ce mânca, vă spun eu că n-o să ţină nici o zi de post! N-o să stea nici o zi în curăţenie trupească. N-o să facă nimic din ce spuneţi dvs. Nu este zi lăsată de la Dumnezeu, să mă lase în pace! Nu se poate abţine de la mâncare şi de la pat. Degeaba! N-o să-şi răscumpere păcatele şi n-o să scoată nici un copil din iad! Eu ştiu ce fel de femeie este nevastă-mea! Doar eu dacă am să fac ce spuneţi dvs. Ea, niciodată!

- Ba va face toate acestea pentru că va trebui să-i scoată pe copii de acolo. Ea a văzut toate aceste grozăvii. Este convinsă că nu-i poate lăsa acolo pe copii iar, dumneata ca soţ şi părtaş la uciderile de prunci trebuie să faci acelaşi lucru.

- Eu, mai degrabă am să fac ce spuneţi, dar ea n-o să facă, pentru că o cunosc. Dar, să ştiţi că eu nu sunt părtaş la atâtea avorturi pe care le-a făcut ea. Eu nu ştiu decât de un singur avort pe care l-a făcut mai în tinereţe, pentru că a trebuit să merg cu ea la doctor. Eu de cele 30 de avorturi n-am ştiut. Ea s-a dus fără ştirea mea şi a făcut avort.

După ce au plecat de la mine, bărbatul ei, s-a apucat de a bătut cuie şi a pus lacăte la dulapurile cu mâncare, ca nu cumva să o ispitească pe nevastă-sa şi să mănânce. Pe la amiază, bărbatul, a trebuit să meargă şi să dea apă la vite. În urmă mătuşa Ileana, a luat un lemn de la sobă şi a lovit în lacăte de a deschis dulapurile. Soţul ei a auzit loviturile, şi a venit repede în casă să n-o scape să mănânce ceva. Pe când

Iisus Hristos