- MARTURII ALE IERARHILOR, PREOTILOR SI MONAHILOR.... pg 41 - 58

Stiri si noutati

Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol

Ultimele comentarii

- MARTURII ALE IERARHILOR, PREOTILOR SI MONAHILOR.... pg 41 - 58

Ionică este nepotul meu, eu l-am pus să stea aici..., mai târziu va scrie pentru folosul credincioşilor.²³

Într-o zi, cum stăteam eu fericită la Părintele Argatu, vine Gusti şi-mi zice:

-No, ai vorbit cu părintele?

-Ce să vorbesc?

-Ai intrat înăuntru la dânsul?

-Şi ce să-i spun?

-Bine tu, adică stăm de o săptămână aici şi stai la rând şi nu-i spui nimic? Nu vroiam să-l supăr pe Gusti că era un fel de protector al meu, dar nu voiam să intru că nu aveam ce să-i spun, că eu aveam dezlegate toate problemele. L-am întrebat pe Gusti:

-Ce să zic şi cum să fac? Era supărat. Eu ca să scap i-am zis că nu mai am bani ca să-i las părintelui un pomelnic, că ce mai am îmi trebuie de drum. Mi-a promis că-mi dă el o sută de lei numai să intru. Am intrat. Nu aveam nici o dorinţă, dar aveam şi eu nişte ani şi fiind fată mare, trebuia să mă gândesc la căsătorie. Gusti cam la asta îmi bătea apropoul. Când am intrat, am intrat cu mare emoţie, că acum voi vorbi faţă-n-faţă cu părintele cel minunat.

Dar am fost şocată de prezenţa unui băiat care stătea în cameră cu părintele şi stătea pe un scăunel. La aprecierea mea era un băiat de seminar, cu pantofi negri, pantaloni negri şi un tricou alb de bumbac cu mânecă scurtă. Când l-am văzut pe băiat m-am blocat şi nu mai aveam de spus nimic.

M-am aşezat pe scaun şi i-am aruncat o privire înţepată la Băiat ca şi cum i-aş fi zis, ieşi afară! Băiatul s-a uitat trist la

părintele şi compătimitor la mine, s-a ridicat să iasă. Părintele care era cu ochii închişi (aşa făcea când voia să vadă trecutul sau viitorul persoanei cu care trebuia să vorbească) a zis pe un ton mai aspru, ridicând şi mâna dreaptă în sus, în care ţinea o cruce sculptată de lemn:

-Ionică²⁴ este nepotul meu, eu l-am pus să stea aici să vadă şi să audă necazurile oamenilor şi mai târziu va scrie pentru folosul credincioşilor. Am tăcut şi eu că n-am mai putut zice nimic. Cum să-i spun eu că vreau să mă mărit şi să mă audă acest băiat care este un copil. Eu eram mare de acum. S-a făcut tăcere. A fost un pic de pauză, apoi, părintele mi le-a spus toate ca pe bandă. De unde ştia unde lucram? De unde-mi cunoştea colega care-mi făcea rele? De unde ştia şi vestiarul şi masa, tot absolut mi-a spus. Mi-a zis aşa:

-Să iei, mata, agheazmă dimineaţa când pleci la lucru şi te întâlneşti cu colega care-ţi dă câte o bomboană în fiecare dimineaţă. Eu ziceam în gând, n-am să mai iau bomboane de la ea. Dar dânsul imi zice:

-Dacă n-o iei se supără şi-ţi face ziua rea. Aşa era, tot ştia. Ca să te căsătoreşti ţii post lunea şi citeşti Acatisul Sfinţilor Arhangheli, dar eu în gând i-am zis că ţin vinerea dat de Părintele Cleopa şi deja am două vineri ţinute şi cum ţin eu două zile pe săptămână? Dar dânsul, îmi zice:

-Bine, atunci, ţine ce ai început. Precizez că eu spuneam numai cu gândul nu şi cu vocea ca să mă audă, iar dânsul îmi răspunde cu voce tare. Tot el continuă şi zice:

-Sau, să ţină mama lunea. Ştia tot, că am mamă, că am tată, că am fraţi, că am surori, tot ştia. Vedea prin tine ca la radiografie, poate şi mai bine. Cum glumea cineva pe seama părintelui că are nişte camere de luat vederi ale Duhului Sfânt,fiul Pr Argatu Vasile, (fratele Părintelui Ilarion Argatu)care-i arătau toate. Eu n-am scos nici un cuvâ nt. I-am vorbit numai cu gândul şi-mi dădea toate răspunsurile.

Mă uitam la acel băiat cu câtă răbdare stătea şi asista la convorbire şi era de-o cuminţenie şi de bun simţ ieşit din comun. Când a zis părintele “e nepotul meu” m-am gândit apoi dintr-un sfânt ce poate să iasă? Bănuiam că este fiul vreunui băiat de a dânsului. Ei, acum ştiu cine-i băiatul şi-mi doresc să-l mai văd.

La un moment dat tresare părintele şi-mi zice:

-Dar cel de afară, de la uşă ţi-e frate? (Întrebând de Gusti)

-Nu, nu mi-e frate.

-Da, da! Exclamă părintele. De ce m-a întrebat? Pe el îl chema Lupu şi pe mine Lupea. Şi asta i s-a descoperit părintelui. Vedea cu duhul foarte amănunţit.

A doua zi am plecat spre casă cu gânduri noi şi cu totul schimbată. Toată lumea spunea că m-am pocăit. Şi băiatul Gusti se mira, ce schimbare! Am plecat la Mănăstire cu totul.

Gusti, după plecarea mea la mănăstire la câtva timp s-a căsătorit cu o fată bună şi frumoasă care cânta la corul bisericii. Spunea o soră de a mea că dacă te duci acum la biserică, cele mai frumoase fete care sunt acolo, sunt fetele lui Gusti. I-a dăruit Dumnezeu 4-5 copilaşi buni şi frumoşi. Dumnezeu i-a răsplătit cu vârf şi îndesat.

O singură dată l-am mai văzut pe Părintele Argatu de când am intrat în mănăstire, după 30 de ani şi era să fie şi ultima dată. Am să vă scriu mai târziu despre reîntâlnirea cu părintele Argatu.

Ei, Părinte Ioane, cam asta a fost amintirea mea de acum aproape 30 de ani. Am încercat s-o scriu cât mai pe scurt. Scriind aceste amintiri am retrăit acele momente care m-au marcat şi mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna.

Părinte Ioan, nu ştiu de ce, dar de mult am simţit nevoia să vă scriu aceste amintiri despre Părintele Argatu. Am icoana lui mare la capătul patului şi mă veghează, zâmbeşte şi se uită drept la mine. Parcă-mi zice uneori, scrie-i lui Ionică ce vrei să-i scrii. Cu mult drag şi evlavie pentru Părintele meu drag Ilarion Argatu, care nu m-a uitat nici după moarte. Cea mai mică dintre muritori, Maica Irina, Mănăstirea Tismana.

_______________________________________

23.-Idem

24.-Este vorba de Pr Argatu V Ioan, autorul cărţii,

Părintele Ilarion avea daruri de la Dumnezeu, vedea tot şi spunea tot ce trebuia omului²⁵

Aveam un nepot bolnav. M-am dus şi eu la părintele cu un pulover al nepotului. I l-am dat părintelui ca să se roage pentru vindecarea lui. L-am lăsat o săptămână acolo, şi când am plecat vroiam să-l iau, dar când am intrat acolo şi am văzut că hainele erau până în tavan, mi-am zis, unde să mai cauţi acul în carul cu fân? Am zis părintelui:

-Părinte, cred că renunţ la el, că nu ştiu de unde să-l mai iau. Părintele a închis ochii şi mi-a zis:

-Bagă mâna în colţul ăla şi trebuie să-l găseşti. Şi pe când am băgat mâna în haine, exact pe el am pus mâna. Mare minune. Părintele avea daruri de la Dumnezeu, vedea tot şi spunea tot ce trebuia omului. O săptămâna am stat la Cernica în preajma părintelui şi s-au petrecut o mulţime de minuni. Eu, întotdeauna l-am considerat pe părintele că este un sfânt.Cineva mi-a zis că trebuiesc scrise minunile acestea, ca dovezi, că sunt unii care-l vorbesc de rău. Cine-l vorbeşte de rău, cineva care a ajuns undeva sus...., şi din cauza lui îl vorbesc şi alţii. Cine să-l vorbească de rău, numai cine nu l-a cunoscut pe părintele! Cu cât îl vorbeşte lumea de rău şi după moarte, cu atât va fi maiaproape de Dumnezeu şi-l va proslăvi. Cineva spunea că Părintele Ilarion Argatu este mucenic şi după moarte. Aşa este. Ce dovezi să rebuie? Cine crede, crede, cine nu crede nu va crede niciodată.

Părintele a fost un mare sfânt, un mare făcător de minuni, numai când îl vedeai ţi se umplea sufletul de bucurie şi de mângâiere. Era bătălie care era să se atingă de dânsul, când mergea pe drum care să stea lângă dânsul. Făceam ce făceam şi ajungeam lângă dânsul. Şi în cameră la dânsul când stăteam la rugăciune, Doamne, dacă nu eram aproape de dânsul, nu era bine. După ce termina rugăciunile, ne zicea:

-Ei, rugăciunile pe care vi le-am citit trebuia cu post, dar postul celor ce au postit să fie şi pentru cei ce n-au postit. Mă gândeam atunci, că eu postisem, eraîntr-o vinere, ziceam” Vai dar cum să nu, eu care am postit să fie şi pentru cei ce n-au postit?” Eram răutăcioasă, părintele se uita la mine şi zâmbea, săracul el îmi ştia şi gândul şi inima.

__________________________________________

25.-Monahia Irina lupea, M-rea Tismana, convorbire telefonică, 12.02.2011

Dacă ai venit la mine, crezi că se va face sănătos?²⁶

Ne povestea o femeie de acolo, că un general din garda lui Ceauşescu a avut un copil care s-a născut mut. A venit acolo la Părintele Argatu, iar părintele l-a întrebat:

-Dacă ai venit la mine, crezi că se va face sănătos?

-Da, părinte. Părintele trebuia să meargă să slujească, l-a luat pe copil şi l-a dus de l-a închinat la toate icoanele de la catapeteasmă, a făcut metanii, l-a lăsat acolo pe copil şi a intrat în Sfântul Altar ca să înceapă slujba. Tatăl copilului stătea mai în spate. Copilul, la un moment dat a început să vorbească:

-Tată, tată, hai ca să plecăm acasă! Omul când a văzut că vorbeşte copilul său a început să plângă şi să zică că este o adevărată minune, dând slavă lui Dumnezeu.

________________________________________

26.- Idem

Baticul binecuvântat

Mi-a spus o doamnă că a fost la Boroaia şi a pus un batic pe racla părintelui. Când a venit acasă a ţinut baticul într-o cameră de curat, a zis că trei zile emana o mireasmă din el de umplea toată casa.

Reîntâlnirea cu Părintele Ilarion Argatu²⁷

Osingură dată l-am vazut pe părintele supărat. Dar supărat foarte tare. După Sfânta Liturghie ne-am dus ca de obicei la sfinţia sa, când am intrat, stătea pe un scaun cu crucea de lemn în mână şi cum era cu epitrahilul la gât spunea rugăciunea de alungare a duhurilor necurate şi zicea: ...teme-te, fugi, ptiu (scuipa în stânga şi în dreapta). Ne uitam speriaţi, şi ne întrebam ce s-a întâmplat? Dar sfinţia sa, spune:

-Uite, două vrăjitoare (le-a zis pe nume) au venit să facă farmecele la loc. Eu le-am dezlegat şi diavolii s-au dus la ele şi ele vin să lege iar! Daţi-le afară!... striga părintele. Dar noi ne-am speriat şi mai tare.

-Uită-le că înconjoară casa!... Şi tot spunea rugăciunea aceea de alungare a duhurilor necurate. Pe urmă, zicea:

-Uită-le că pleacă.

Într-adevăr, erau două femei îmbrăcate foarte bine şi foarte decent, cu sacoşe în mână şi mergeaublestemând şi ameninţând pe părintele. După câteva minute, părintele, a respirat uşurat şi a reluat conversaţia cu noi. Toţi eram cu ochii pe dumnealui să vedem ce se va întâmpla. În rest, nu l-am văzut nici supărat şi nici plictisit deşi era foarte obosit şi foarte bolnav. Toate le răbda cu uşurinţă şi tot timpul avea faţa veselă către oameni.

Ei, anii au trecut, viaţa şi-a urmat cursul şi eu intrând în viaţa de mănăstire nu am mai avut ocazia să-l mai văd numai după mulţi ani, cam prin 1996, când m-am dus cu o colegă la mănăstire, într-o învoire pe acasă, mai mult cu scopul să-i vizităm pe marii duhovnici care mai erau în viaţă. Am avut învoire o săptămână, dar noi am stat două, că umblam cu transportul de ocazie, timpul a trecut foarte repede şi noi stăteam ca pe spini ştiind ce ne aşteaptă la mănăstire.

Prin Moldova am mers la mai multe mănăstiri dintre care Sihăstria unde am stat mai mult, că era părintele Cleopa şi Părintele Ioanichie Bălan.

Maica Elena, colega mea, vroia să plece la o mănăstire în America şi nu ştia ce să facă şi voia o binecuvântare mai sigură.

Părintele Ioanichie a descurajat-o foarte tare şi i-a spus să nu se ducă. Dar ea nu era mulţumită şi tot se frământa cum să facă. Părintele Cleopa a zis că Părintele Ioanichie are dreptate. Fără să mai deschidă subiectul, Părintele Cleopa i-a şi dat rezultatul negativ faţă de ce-şi dorea Maica Elena. Amărâtă cum era, ne-am dus la Bucureşti să luăm trenul spre mănăstirea noastră (M-rea Tismana). În Bucureşti am ajuns la şapte dimineaţa şi era duminică. Maica avea pe cineva în Bucureşti şi am tras acolo, cu gândul să mergem la o biserică pentru Sfânta Liturghie şi apoi după masă, spre seară, aveam tren spre mănăstire.

Familia aceea ne-a sugerat ideea că este staţie chiar acolo şi ne duce până la poarta Mănăstirii Cernica şi dacă vrem să mergem acolo la Sfânta Liturghie. Ei, nimic nu este întâmplător. Eram foarte obosite, am stat la Sfânta Liturghie şi eu foarte nerăbdătoare am întrebat de Părintele Argatu. Nimeni nu mă auzea şi parcă nu-l cunoştea nimeni! Se mirau şi dădeau din umeri. Am văzut doi călugări pe la biserică şi am fugit să-i întreb de Părintele Argatu, dar spre uimirea mea au fugit de mine şi peste umăr au zis că nu-i în mănăstire. Am văzut atunci un călugăr tânăr şi foarte înalt, parcă neobişnuit de înalt, era foarte binevoitor şi venea spre noi şi ne întreabă:

-Ce i-aţi întrebat pe călugării aceia? Nu prea am vrut să vorbesc crezând că vom primi acelaşi răspuns. Dar el insistă şi zice:

-De Părintele Argatu întrebaţi? Ce v-au zis, că nu-i acasă? E acasă, mergeţi că uite deja se şi strânge lumea la el. Ne-am bucurat foarte tare. Când am ajuns, deja lumea era în genunchi şi părintele era pe un scaun lângă o găleată mare cu aghiazmă şi un busuioc cât un măturoi. Ne-am amuzat foarte tare la vederea lui şi Maica Elena, zicea:

-Eu mă feresc să nu mă stropească cu ăla, că de mă stropeşte toată mă udă şi îngheaţă apa pe mine şi mi-e frig. Maica s-a ascuns după nişte oameni, dar culmea, numai pe ea a stropit-o şi s-a ridicat părintele în picioare să o stropească bine şi zicea:

-Ce mai plouă, ce mai plouă...!

Maica Elena se întoarce spre mine şi râde cu subînţeles că părintele a ştiut că ea se ascunde şi de aceea a stropit-o. Eu am stat mai la marginea cercului din jurul părintelui, chiar în faţa dânsului. Nu ştiu cum, dar, parcă eram numai noi doi, dânsul era foarte mare şi lumea aplecată foarte mică şi se uita drept la mine. Aşa se uita că eu m-am speriat ce vede oare de m-a fixat cu privirea câteva minute nici nu mişca. Vroiam să mă ascund, dar nu aveam cum. Părintele m-a cunoscut!... Am luat îndrăzneală şi i-am zis în gând: “Părinte, noi mergem la mănăstire şi o să ne certe că am stat prea mult, rugaţi-vă să se îmblânzească pe acolo”după care părintele cu voce tare, spune:

-Bine, facem rugăciune pentru cei care sunt în călătorie să nu-i certe când ajung acasă, că au întârziat prea mult.

Maica Elena se întoarce spre mine şi râde făcându-mi semn că noi suntem (la care se referă părintele). Ştiam şi eu asta.

Mi s-a părut că părintele a făcut foarte scurt dezlegările faţă de cum ştiam eu altădată, demult. Au venit două persoane şi l-au luat de braţe şi l-au dus într-o cameră alăturată, dar mergea foarte, foarte greu. Părintele tot timpul nu m-a slăbit din ochi. Aveam în mine o curiozitate, ce vede? Şi când mergea, a mai întors odată capul spre mine. I-am zis în gând: “Părinte, ce vedeţi la mine? Totuşi să nu mă faceţi de ruşine”, la care părintele zice cu voce tare:

-Nu, nu de asta!...

Lumea s-a ridicat tristă şi cam dezamăgită că părintele era foarte bolnav! Era umflat cum n-am mai văzut! Şi bieţii oameni se temeau că n-o să-i mai poată primi. Noi două ne-am aşezat ultimile din coadă de tot. Şi aşa aveam tren numai seara, păi ce aveam de făcut, lasă-i pe oamenii aceştia că au probleme. Dar, spre dezamăgirea lor, se deschide uşa şi iese o doamnă destul de tânără, ca să zic aşa..., între două vârste şi zice tare:

-Maicile de la Tismana, vă cheamă părintele! Nici nu ne-am aşteptat la o aşa surpriză. Lumea aceeane privea aproape cu lacrimi în ochi, cât şi-ar fi dorit să fie în locul nostru în acel moment. Când am intrat, Doamne, părintele era numai veselie, stătea culcat pe dungă cu mâinile întinse spre noi. Maica Elena s-a oprit în prag, eu m-am repezit la mâinile dânsului. Era atâta bucurie, de nu se poate descrie în cuvinte oricât ar încerca cineva, nu se poate scrie. Era foarte umflat şi bolnav, dar sufletul din el radia de fericire. Un om deznădăjduit la o aşa stare de boală nici n-ar mai avea chef să privească spre cineva. Dar părintele, deşi trupul era neputincios, cu sufletul era ca un înger. Eu l-am mai văzut, dar Maica Elena spunea că era ca un înger. Maica nu s-a apropiat ca să nu-l ţinem prea mult, să nu-l obosim, dar eu m-am aşezat lângă dânsul. Atâta bucurie era în inima mea, că mai mult n-aş fi rezistat fără să crape inima. Am zis maicii pe urmă, în rai mai multă bucurie nu mi-ar trebui. Ştiu că doamna aceea a vrut să se ducă undeva probabil să-i pregătească ceva şi s-a oprit în prag să vadă ce fac, cred că s-a gândit să nu-i fac vreun rău, Doamne fereşte. Se uita săraca la noi că părintele râdea cât putea, maica Elena râdea şi ea din uşă. Dar părintele se uită la ea şi-i spune:

-Să nu dai înapoi! Să te duci înainte, du-te în America. Eu când am auzit o astfel de încurajare, m-am gândit că poate e bine pe acolo ia să întreb să merg şi eu, dar n-am terminat de gândit şi părintele-mi zice:

-Tu nu, tu nu!... Mai târziu veţi merge împreunăla Ierusalim. O, Doamne, îmi ziceam, de unde dacă ea pleacă în America şi eu rămân, asta nu mai cred. Dar în 1999 de Sfintele Paşti ne-am dus împreună la Ierusalim, am dormit două săptămâni într-un pat amândouă. Când ne-am văzut în avion prima vorbă a fost:

-Vezi, ce ne-a proorocit Părintele Argatu! Şi ne-am minunat.

Nu cu mult timp înainte fiind eu de rând la biserică, paraclisieră, a venit o fată din Timişoara şi din vorbă-n vorbă mi-a spus că este ucenica Părintelui Argatu. Tare m-am bucurat şi am rugat-o să-mi spună ceva, ce mai face? Mi-a spus că le-a povestit cum a fost în America şi că americanii aveau o statuie de aur Sfânta Irina şi sub statuie era o ladă în care americanii îi aduceau daruri sfintei după ce le împlinea cererile. Ei, când mi-a spus maica că are de gând să plece în America, i-am spus să-i facă o poză la acea statuie şi să-mi trimită s-o văd şi eu. Dar ea îmi zice:

-Bine tu, dar America este mare, trebuie să ştiu în ce localitate! Iar când părintele i-a zis ca ea să meargă şi văzând că pe mine mă opreşte, ca să mă aflu şi eu în treabă, îl întreb:

-Părinte, unde este sfânta de aur, Sfânta Irina, icoana aceea unde este, în ce localitate? Dar părintele cu mare veselie şi cu atâta bună dispoziţie mă strânge de amândouă mâinile şi-mi zice:

-În Bucureşti. Maica Elena râdea în hohote.

Iar părintele râdea cu atâta drag..., şi crezând că n-am fost destul de explicită, am mai repetat odată, dar părintele imi zice:

-Acolo unde te dai jos din avion. Maica aşa de tare râdea, râdea de mine şi zicea că părintele îşi bate joc de mine, adică mă ia în glumă. M-am dezamăgit puţin, dar totuşi a rămas o enigmă. Mi-a părut rău că am pus această întrebare că bucuria întâlnirii era foarte mare. Tăceam şi doar ne priveam. Doamna aceea se mira că de când ne cunoaştem? Nu spunea nimic, dar se uita mirată când la părintele când la mine. Era bucuria întâlnirii dar şi clipa despărţirii pentru totdeauna la care părintele zicea:

-Aşa este, nu ne mai vedem aici! Dar, bucuria era atât de mare că nu mai puteam gândi la tristeţea despărţirii. Părintele ne-a zis:

-Vedeţi să nu mâncaţi până la ora trei că şi pe voi v-am pomenit la dezlegări. Ne-am uitat una la alta. Maica îmi zice:

-Ei, ce ne facem cu Mănăilă că ne aşteaptă cu masa pusă? Mâncăm? Dar asta am zis-o între noi două fără ca părintele să ne audă. La care părintele, zice:

-Ei, atunci ia să schimbăm mersul autobuzului să ajungă

doar când trebuie. Pe moment n-am dat importanţă ce vrea să zică, dar destul că am stat în staţie două ore fără să ştim cum au trecut, parcă n-am stat deloc. Doar ne mai aminteam de părintele că ne-a primit, ce ne-a zis şi numai ce vine autobuzul. Ne-amurcat şi chiar la ora trei am ajuns la Mănăilă în casă. Ce mai ascultă Dumnezeu de sfinţii Săi!... La părintele toate erau cu putinţă.

Aşa a fost ultima mea întâlnire cu părintele.

Când m-am întors de la Ierusalim am auzit că Părintele Ilarion Argatu s-a mutat la Domnul.

________________________________________

27.-Monahia Irina Lupea, Mrea Tismana, scrisoarea II, 05.04.2011

De ce se supără sfinţii? Sau..., Povestea lui Gigel şi Dolores, cântăreţi de operă.²⁸

Pe vremea când părintele încă trăia, odată de Bobotează, eram tot aşa de rând la biserică şi a venit un domn Gheorghe (Gigel) şi cu soţia sa Maria Dolores, care erau cântăreţi de operă. Domnul era bolnav, îi creştea o tumoare în burtă şi purta un corset de ceară. A venit la Sfântul Nicodim (de la Tismana) să se vindece de cancer. Eu, fiind tot timpul în biserică am intrat cu el în vorbă şi am aflat că Părintele Argatu le-a spus să se căsătorească. Ea era mai bătrână ca el, dar pentru că umblau mereu împreună, în turnee, prin străinătate, părintele le-a spus să se căsătorească, altfel nu vor scăpa de păcat. Şi aşa era, încuviinţă bărbatul, pentru că noi eram tot timpul împreună, peste tot. Se împăcau foarte bine şi n-au regretat că l-au ascultat pe părintele. Părintele le-a fost duhovnic. Gheorghe îl iubea la nebunie, dar, numai până odată. Şi-mi spune Gheorghe:

-Maică, sunt bolnav, dar boala mea nu mă doare aşa de tare cum mă doare că Părintele Argatu nu vrea să mai vorbească cu mine. Cred că dacă m-ar primi să fim cum am fost, m-aş face sănătos. Sunt convins că părintele poate să mă facă sănătos dar nu vrea. Eu râdeam şi-l întreb:

-De ce?

-Iată de ce! Şi începe Gheorghe să-mi povestească întâmplarea de ce nu-l mai primeşte Părintele Argatu. Când a vrut părintele să plece în America, a zis că trece pe la Boroaia şi noi o droaie de ucenici l-am petrecut la tren şi chiar l-am urcat în tren. Simţeam că se rup măruntaiele în mine când mă gândeam că o perioadă n-o să-l mai văd la Cernica. Deşi eu făceam dese plecări în străinătate mă simţeam lângă el (duhovnicul meu), simţeam puterea rugăciunilor. Când s-a aşezat într-un vagon la geam, noi i-am făcut cu mâna şi dânsul parcă nu ne vedea, era pe înserate, dar totuşi devreme. Trenul încă nu se mişcase să plece şi noi nu ne luam ochii de la părintele. Deodată, se luminează vagonul de-o lumină puternică. La prima vedere am crezut că s-a aprins ceva, dar era o lumină ce ieşea din părintele şi lumina puternic totvagonul. Faţa-i era ca focul, ca de jăratec şi o aureolă se învârtea în jurul capului. Eu care nu am mai văzut aşa ceva am strigat tare:

-Părinte, Părinte, aureola! Părinte lumina!... Lumina!... Şi de emoţii am urcat în tren şi i-am sărutat picioarele şi-i spun:

-Aureola se roteşte în jurul capului şi faţa v-am văzut-o ca jăratecul. Părinte eşti un mare sfânt! Dar părintele nu mi-a dat nici un răspuns. Parcă nu mă auzea şi nu vedea. (O fi fost adevărat sau vreo nălucire de a mea? Vreo ispită, Dumnezeu ştie). Dar când a venit din America şi cât l-am aşteptat..., nici n-a vrut să mă mai vadă. Am plâns, mi-am cerut iertare, nici nu s-a uitat la mine. Eu cred că din cauza aceasta m-am îmbolnăvit. Cu ce am greşit maică? Nu putea să mă ierte? Măcar să-mi fi spus ce am greşit! Cu ce l-am supărat? Mă simt că m-a lepădat şi Dumnezeu, dacă el nu mă iartă. Dar nu am greşit cu nimic, doar l-am iubit, cu ce am greşit?!.... Vă spun, maică, că dacă m-ar primi m-aş face sănătos! Eu îl cunosc cine este şi ce putere are Părintele Argatu.

Aşa mi s-a jeluit fratele Gheorghe, că aşa era numit de părintele (Gheorghe nu Gigel) şi era tare bucuros să i se spună aşa.

Am încercat pe cât am putut să-i arăt greşeala şi ce înseamnă să-l faci “sfânt” pe un om care este încă în viaţă:

-Frate Gheorghe, la sfinţi nu e bine să le spui căeste “sfânt”. Ei sunt foarte smeriţi, au multă smerenie, prăpastie de smerenie şi nu pot suferi să-i facă cineva sfinţi, pentru că asta este “laudă” care numai diavolul le-o spune să-i arunce în mândrie (iar mândria este cădere). La sfinţi, Dumnezeu le-a ridicat orice război nevăzut, orice patimă, ei nu mai au pofte în trup ca să se lupte cu ele, dar “mândria, lauda” şi “slava deşartă” le-o lasă Dumnezeu să se lupte cu ele până la mormânt. Cu astea două se luptă cât mai sunt în viaţă. De aceea, ei se feresc de laude ca să nu-i încolţească mândria, care este foarte subtilă şi imediat urmată de slava deşartă. Şi atunci ei pierd harul. Doar citim în cărţi câţi sfinţi nu s-au chinuit şi s-au nevoit aspru. Din cauza asta a stat atâtea zile pe piatră, de pildă Sfântul Siluan câte pătimea de la diavol din cauza mândriei. Nu era o mândrie lumească (venită de la lume), doar puţin l-a încolţit mândria şi Harul s-a retras. Cine a avut Harul ştie ce-a pierdut!

Mă asculta fratele Gheorghe cu nişte ochi mari!... şi..., continui:

-Un sfânt dacă-l ocărăşti nu se supără, te iubeşte mai mult şi te iartă din toată inima, orice rău i-ai face. Dar, dacă-l lauzi te îndepărtează şi mai ales dacă i-ai văzut ceva virtute şi i-ai spus-o, nu te mai ţine aproape. Vedem la Sfinţii Părinţi, cum le porunceau să nu spună anumite minuni până ei sunt în viaţă. Numai după moartea lor era voie să se spună. Care, totuşi spuneau (nu ascultau sau nu se abţineau), erau îndepărtaţi (aşacum îndepărtezi ispita) şi unii chiar se îmbolnăveau sau se îndrăceau. Sunt destule cazuri în vieţile sfinţilor. Sau dacă-l faci sfânt în faţă, începe să facă pe “nebunul” să crezi că şi-a pierdut minţile (ca să te îndoieşti de aprecierea pe care i-ai făcut-o şi să nu-l mai lauzi). Aşa se feresc sfinţii de mândrie şi de slavă deşartă. Noi care suntem robiţi nici n-o mai simţim. Dar ei care aveau prăpastie de smerenie..., se fereau ca de foc. Sa vă mai spun ceva asemănător:

Venea la mănăstirea noastră un părinte Calinic de la Mănăstirea Lainici ca să spovedească maicile. Era bătrân şi cu viaţă sfântă. O babă l-a întâmpinat şi-i zice:

-O le leee...părinte, pupaţi-aş tălpile că sfânt eşti! La care părintele se apleacă şi adună pietre de pe jos şi le bagă într-o traistă. Dar maica care l-a cazat îl întreabă:

-Ce faceţi, părinte? Ce faceţi cu pietrele?

-Ei,... să mă apăr dacă vin ăia! (adică diavolii). Dar, maica se întoarce spre mine şi-mi zice:

-Vai de mine, te pomeneşti că bătrânul îmi sparge geamurile la oficiale! Că acolo era cazat. Eu, dându-mi seama de ce face bătrânul părinte aceste gesturi, îi zic maicii:

-Nu le sparge el, dar, a fost nevoit să facă pe nebunul să o deruteze pe babă şi pe cei care au auzit că el este sfânt.

Nu ştiu cât m-a înţeles fratele Gheorghe, dar i-aplăcut discuţia şi s-a liniştit foarte mult. Am rămas prieteni şi stătea cu doamna lui în Biserică şi povesteam după utrenie care se termina pe la 2 şi mai rămâneam până la 4-5 de multe ori. Conversaţia era frumoasă, duhovnicească, ziditoare de suflet. Mai povestea de prin Sfântul Munte, mai cânta câte un Heruvic grecesc cu doamna dânsului. Avea o voce ca de înger. A doua zi la Sfânta Liturghie cânta singur şi doamna-i ţinea un fel de ison. Ieşea o slujbă minunată. Nimeni nu sufla. Dimineaţă când deschideam biserica la ora şase îl găseam pe fratele Gheorghe la mormântul Sfântului Nicodim (Mănăstirea Tismana) cu burta pe piatra aceea şi nu în genunchi pe un ger foarte mare. Tare îmi mai era milă de el. Îl întrebam dacă nu îi este frig. Spunea că nu mai contează. Aşa a durat toată săptămâna cât am fost de rând. Apoi a plecat şi fratele Gheorghe la Bucureşti. Mult timp ne-am amintit de vocea lui.

Fratele Gheorghe era totuşi o personalitate în societate. Erau cântăreţi renumiţi în Bucureşti şi în străinătate. S-au angajat la o biserică din Bucureşti cântăreţi. Pentru prima dată am judecat că la biserică nu se cântă pentru bani, se cântă pentru Dumnezeu, că doar te duci să te rogi! Dar...!

I-am spus fratelui Gheorghe:

-Este o mănăstire în Arad, care se cheamă Izbuc.

E un izvor şi peste cine izbucneşte se face sănătos.

.La care el zice:

-Vezi, mi-ai îndoit credinţa, că eu am vrut să mă vindec aici. Acum nu se mai poate, că mă îndoiesc. Nu mai ţin minte după cât timp, dar într-o noapte am fost chemată la telefon, pe când mă duceam la utrenie. Era fratele Gheorghe:

-Am vrut să-ţi aud vocea, maică! Să ştii că am fost la Izbuc şi m-am vindecat de tumoare. N-o mai am. Dar acum mă pregătesc de plecare. Am metastază la plămâni şi sunt pe ducă, dar sunt pregătit.

Nu ştiam ce să-i mai zic. Vocea-i era slăbită şi emoţionată. Am încercat să-l încurajez dar era sigur că pleacă. Am citit mai târziu o broşură scrisă de Părintele Ioanichie Bălan, tipărită la Sihăstria în care spunea şi de fratele Gheorghe că a murit. Erau mai multe istorioare cu lumea laică. L-am întrebat la telefon dacă Părintele Argatu l-a mai primit la spovedit. Şi mi-a spus că nu. Era un preot Pantelimon bun prieten cu Părintele Argatu la care mergea şi era primit ori de câte ori vroia să intre la dânsul. L-a rugat să mijlocească pentru el, dar l-a primit doar să-l vadă, atât. Aici poate vedea cineva cum se comportă un sfânt. Pe cel ce i-a făcut rău şi l-a pârât la securitate, l-a iertat din toată inima şi s-a dus să-l spovedească chiar, iar pe fratele Gheorghe, care numai l-a lăudat, nu l-a mai primit niciodată. Cine are ochi de văzut...vede! Şi cine are pricepere..., pricepe! L-a iertat desigur şi pe fratele Gheorghe, dar nu i-a mai putut fi ucenic, pentru că nu-lmai vedea ca pe un părinte sau duhovnic, îl vedea şi se comporta ca în faţa unui sfânt, fapt pentru care sfântul în viaţă nu-l primeşte. Virtutea care-i caracterizează pe ei este smerenia. Ocările îl ţin aproape de Hristos, îl ţin pe cruce lângă Hristos, de aceia îi iartă şi-i iubeşte pe cei ce-i fac rău, pe când laudele îl îndepărtează de Hristos. Ei se feresc de astfel de oameni, care-i aduc laude. Diavolul mereu îi laudă poate-i aruncă în mândrie, care este cea mai urâtă lui Dumnezeu.

___________________________________________

27.-Monahia Irina Lupea, Mrea Tismana, scrisoarea II, 05.04.2011

Ce striga diavolul la Mănăstirea Tismana împotriva Părintelui Argatu...?²⁹

Odată am avut o discuţie aprinsă cu cineva cunoscut despre Părintele Argatu. Dar asta a fost aşa un duel între patru ochi. Când să merg la biserică pentru vecernie, numai ce am trecut pragul şi ţipa diavolul dintr-o fată cam de 20 de ani a unui colonel de armată care o ţinea la racla cu Sfintele Moaşte:

-Vai, vai, nu-l mai pot răbda pe Argatu! Tare mă mai chinuie, de aia am venit aici să mai scap de el. Nu mai pot!... Nu mai pot!.... Am să-l fac să meargă la Ierusalim şi-i pun pe arabi, pe evrei să-l împuşte, să scap de el. Eu îl împuşc! Nu mai pot!... Nu mai moare odată să mă odihnesc şi eu? Da, da, acolo-l duc la arabi, la evrei, să-l împuşte că m-a omorât destul. Nu mai pot!...

Eu, naivă credeam şi ziceam:

-Doamne, nu-l lăsa pe părintele să plece la Ierusalim să-l împuşte ăia pe acolo.

Mai lasă-l, Doamne, în ţara noastră, mai dă-i zile şi sănătate şi nu ne lipsi de comoara asta. Dar nu aveam de unde să ştiu dacă pleacă sau nu. N-a plecat.

__________________________________________

29.- Idem

Iisus Hristos