Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
pag.19 - 28 mantuire
Calea omului pe pământ
 
     A
desea auzi pe oameni zicând: „cum a fost înainte aşa e şi azi, oamenii se nasc şi mor şi lumea nu are sfârşit, ci doar omul moare”. Dar nu e aşa.42       Ce amăgire grozavă pentru aceste suflete necredincioase! Dar cei ce zic aşa, oare, s-au întrebat ei vreodată dacă nu cumva tot lucru are un început şi un sfârşit şi cum omul are sfârşit şi lumea nu? Însă cine face sfârşitul unui lucrul pe pământ, nu omul pe care l-a făcut sau îl are în proprietate de la cineva? Şi cu lumea nu este tot la fel? Cum a fost începutul lumii va fi şi sfârşitul ei, atunci când Dumnezeu va porunci. Dumnezeu va schimba faţa lumii şi va înnoi creaţia Sa şi va  fi „un cer nou şi un pământ nou”.43 Pe toate le va aduce Dumnezeu la starea cea dintâi, aşa cum le-a zidit, desăvârşite. Tot ce s-a întinat va fi trecut prin foc şi se vor înnoi toate. Chiar şi pământul va arde de şapte coţi pentru că a fost întinat de păcatele oamenilor, curăţindu-se.
Mântuitorul Iisus ne spune: «Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea o să vină peste voi fără de veste, ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului.»44
Cine sunt acei care nu ascultă aceste cuvinte, decât cei al căror dumnezeu e mâncarea şi băutura, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Şi în timpul lui Noe, în vremea potopului, oamenii mâncau, beau, desfrânau, petreceau şi nu-l ascultau pe Noe, luându-l în râs şi au fost nimiciţi şi înnecaţi toţi în apele potopului.
Iar Sfântul Apostol Iuda, fratele Domnului, zice:
«S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie45
________________________
42.- II Petru 3, 3-15.
43.- Apocalipsa 21,1.
44.- Luca 21, 34-36; Marcu 13, 2-37; Matei 24, 36, 42-44.
45.- Iuda 1,4,12,13; II Petru 2,13,14,17, 18.
 

Rânduiala  Mântuirii omului  lui  Dumnezeu
 
       Î
n părţile Africii era un om numit Petru. Acesta era casier comunal, având multă avere şi mulţi robi. Era fără milă şi foarte zgârcit. Nici un sărac nu a fost miluit din toată averea lui.
Într-o zi, s-au adunat toţi cerşetorii la un colţ de stradă şi vorbind între ei, lăudau pe cei milostivi şi binecuvântau pe Dumnezeu pentru ei, şi pe cei nemilostivi îi ocărau, printre care se număra şi Petru. Petru a auzit de vorba lor, dar nu l-a deranjat. Unul dintre acei săraci s-a ridicat şi a spus: „Să ştiţi că eu n-am să mă las de el până nu mă va milui” şi s-a pornit în văzul tuturor spre casa lui Petru. A stat multă vreme înaintea porţii şi nu a primit nimic, însă nu s-a dus de acolo.
Iată că Petru iese cu un catâr pe care a pus nişte saci cu pâine, pentru a-i duce la vânzare. Atunci cerşetorul s-a luat după el şi în zadar căuta Petru o piatră sau altceva ca să arunce în cerşetor, căci nu găsea. Atunci, cu multă mânie, a luat o pâine şi a aruncat-o în el. Cerşetorul, a ridicat-o de jos şi mulţumind lui Dumnezeu, se ruga pentru Petru şi a plecat la ceilalţi, bucuros de izbândă.
Peste noapte i-a venit un rău lui Petru încât numai în piept i-a mai rămas puţină viaţă. Atunci, a văzut că vin spre el nişte necunoscuţi şi-i poruncesc să meargă cu ei. Pe drum i se arătau o mulţime de chipuri hidoase care-l cereau la ei. Însă aceia ce-l duceau le-au spus că merg cu el la judecată. Au ajuns într-un loc în care era o balanţă unde acei hidoşi au pus scrise toate faptele lui cele rele făcute din copilărie şi până atunci. De cealaltă parte a balanţei, talgerul ei era gol pentru că cei îmbrăcaţi frumos ziceau că ei n-au ce pune, că Petru nu a făcut fapte bune.
Când era ca să-l răpească cei întunecaţi, unul din cei luminaţi la chip îşi aminteşte că are o pâine dată unui sărac, însă cu mânie. După milostivirea lui Dumnezeu, i s-a socotit aceasta ca faptă bună şi atunci Îngerul a pus pe talger acea pâine de a cumpănit balanţa tragând în jos ceva mai mult, ridicând talgerul cu faptele rele. Deodată, Petru s-a trezit. Stând şi judecând despre cele ce le-a văzut şi cum i-au fost cântărite toate faptele rele din viaţa lui, a gândit că toate sunt adevărate. Din acel ceas a început a da milostenie cât mai multă la toţi câţi cereau. Lumea care îl vedea atât de schimbat a început să se mire iar el le povestea ceea ce a văzut.
Odată a văzut Petru pe un cerşetor dezbrăcat şi tremurând de frig. Atunci s-a dezbrăcat de haina lui cea bună şi l-a îmbrăcat pe cerşetor. Cerşetorul văzând că nu-i şade bine cu o astfel de haină, a vândut-o.
Pe când se întorcea Petru de la muncă, a văzut haina pe care a dat-o cerşetorului agăţată într-un cui la un negustor pentru vânzare. A început să se întristeze şi să-l judece pe cerşetor pentru această faptă rea. Noaptea în vis a venit din nou acel bărbat luminos îmbrăcat peste haina cea luminoasă cu haina lui şi îl întrebă de ce este trist? Iar el i-a spus motivul întristării sale. Acel bărbat luminos i-a spus: „Nu te mâhni, Petre, iată că de când ai dat haina săracului, eu am îmbrăcat-o, şi eu o port, şi-ţi laud buna ta shimbare, că m-ai îmbrăcat pe mine, cel ce răbdam frig.”
Trezându-se din somn, s-a mirat Petru de ceea ce a văzut, a crezut şi a zis: cu adevărat săracii sunt Hristos, adică, când îmbraci pe un sărac îl îmbraci pe Dumnezeu. Fiind convins de lucrul acesta s-a hotărât Petru să coboare şi el în rândul celor săraci. Astfel, a împărţit toată averea săracilor; pe robi i-a eliberat şi i-a încărcat cu daruri. Pe unul dintre robi l-a oprit şi, cu jurământ, l-a făcut să-i îndeplineacă o dorinţă şi anume: să-l vândă ca rob la Ierusalim şi să nu spună nimănui nimic. După multe împotriviri, robul i-a îndeplinit dorinţa de l-a vândut la un aurar din Ierusalim pe 30 de galbeni. Robul a luat banii, a plecat la Constantinopol şi i-a împărţit la săraci, iar el a rămas liber.
La noul stăpân, Petru a început să lucreze la bucătărie, la grajd, la câmp, ceea ce nu a mai făcut niciodată. Din acea clipă gospodăria acelui stăpân a început să fie îmbelşugată. Stăpânul se minuna de hărnicia noului rob şi de belşugul casei încât într-o zi îi propune lui Petru să-l elibereze, că   şi-a scos însutit banii cu care l-a cumpărat, însă Petru nu a voit. Noaptea în vis, i se arătă iar bărbatul cu chip luminos ce ţinea în mână cei 30 de galbeni, preţul robiei lui, l-a binecuvântat şi i-a spus că va sta acolo până va fi descoperit. Nu peste multă vreme au venit nişte cunoscuţi de-ai lui din Africa, pe care i-a primit stăpânul său în găzduire. Petru i-a servit la masă. Acei musafiri şi foşti cunoscuţi ai lui Petru au început să zică unul către altul: „Ce bine seamănă robul acesta cu Petru de care nu se mai ştie nimic!” Auzind Petru ce vorbesc a ieşit afară ca să mai aducă un rând de mâncare. De data aceasta Petru i-a auzit pe musafiri vorbind cu stăpânul său: „e un om foarte priceput şi mare robul pe care îl ai, te rugâm să ni-l vinzi nouă!” şi s-a învoit stăpânul să-l vândă lor. Atunci, Petru a lăsat vasele cu mâncare şi a fugit spre poartă şi portarului, care era surd şi mut, i-a strigat: „În Numele lui Iisus Hristos, deschide!”, iar mutul şi surdul a auzit, a vorbit şi a deschis poarta.
Petru a plecat, iar portarul cel ce a fost surd şi mut, s-a dus la stăpân de i-a spus ce minune a făcut Petru cu el de poate vorbi şi auzi, încât s-au mirat cu toţi. Si aşa Petru a plecat din robie într-o pustie, nevoindu-se.


O pildă  pentru  Trup suflet  şi  Înviere
     U

n om de neam bun a sădit o vie şi a îngrădit-ocu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi pune străjer la roadele mele? Pentru că de voi lăsa aici dintre ai mei, îmi vor pierde osteneala mea. Însă de voi pune lângă poartă un orb şi un olog, de va voi cineva din vrăjmaşi să-mi fure roadele, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Iar dacă din aceştia doi ar voi vreunul să fure, ologul nu poate să meargă, iar orbul, de va merge, nevăzând în prăpastie va pieri.” Aşa a făcut, a pus un olog şi un orb la poartă ca să păzească şi a plecat.
După ce au şezut ei la poartă mai multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este mirosul acesta bun ce ne învăluie aici la poartă?” Ologul, a răspuns: „Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înăuntru, cărora negrăit le este aşa gustul ca şi mirosul. Dar, de vreme ce mai înţelept este stăpânul decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine, orb, iar pe mine, olog, ca să nu putem nicidecum merge la acele bunătăţi şi să ne săturăm”. Atunci orbul a răspuns ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie mai înaite de aceasta, ca să le luăm mai repede? Pentru că, chiar de sunt eu orb, picioare am şi puternic sunt îndestul ca să te port pe tine. Ia coşul şi te pune în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi arăţi calea şi vom culege toate bunătăţile stăpânului nostru. Iar când va veni stăpânul nostru vom ascunde faţă de dânsul lucrul acesta, căci de mă va întreba pe mine, voi zice: „Tu ştii Doamne, că sunt orb.” Sau de te va întreba pe tine, tu ai să zici: Tu ştii, Doamne, că sunt olog.”Şi aşa ne vom arăta mai înţelepţi decât stăpânul nostru”. Deci, urcându-se ologul în spatele orbului şi mergând ei au cules tot rodul stăpânului. Iar, după o vreme, a venit Stăpânul şi văzând via furată, a poruncit să-l aducă pe orb şi i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, pentru ce ai furat-o?” A răspuns orbul: „Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că de-aş fi voit s-o fur, nu văd ca să pot merge, aşa că o fi furat-o ologul, nu eu.” Atunci a poruncit stăpânul ca să fie păzit orbul până ce va chema pe olog. Chemând pe olog l-a cercetat şi pe acesta. Şi ologul a tăgăduit zicând că de-ar fi dorit s-o fure nu putea pentru că era olog şi nu putea merge. Atunci stăpânul i-a aruncat pe amândoi, la un loc, în închisoare. Acolo, au început ei să se învinovăţească pentru fapta lor. Ologul, zicea: „Orbule, de nu m-ai fi purtat tu pe mine în spate, eu nu aş fi putut merge şi nu aş fi furat, de vreme ce sunt olog.” Iar orbul zicea: „Ologule, de nu mi-ai fi arătat tu mie drumul, nu aş fi mers eu acolo ca să fur!” Atunci stăpânul, şezând la judecată, i-a judecat şi le-a zis: „Precum aţi furat, aşa să şedeţi, să şadă ologul pe orb” şi a poruncit apoi să-i bată fără de nici o milă.

Tâlcuire:
Omul cel de neam bun (stăpânul) este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Via este pământul şi lumea aceasta. Gardul, sunt Legile sau poruncile lui Dumnezeu. Slugile cele cu Dânsul sunt Îngerii. Cel olog, este trupul omenesc; cel orb, este sufletul omenesc. Iar pentru că i-a pus străjeri la poartă, înseamnă că a dat omului stăpânire peste toate cele pământeşti şi, călcând omul poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea s-a osândit. Până la osânda cea veşnică ce va veni la Judecata Obştească, trupul şi sufletul vor sta în aşteptare în locuri diferite. Doar sufletul este osândit vremelnic până la a Doua Venire a Mântuitorului.


Unde  locuieşte credinţa ?
 
  Î    
n părţile Ciprului s-a abătut o secetă foarte mare, vitele n-aveau iarbă şi nici apă. Recoltele au început să se usuce şi nici măcar roua dimineţii nu era. Episcopul cetăţii împreună cu clerul au ieşit afară din cetate în mai multe rânduri ca să facă rugăciuni de ploaie, dar ploaia nu venea. Deodată, un glas din cer s-a auzit: „Ploaia va veni numai de se va ruga acel om care va intra cel dintâi pe poarta cetăţii.” Auzind Episcopul, a zis să meargă la poarta cetăţii tot clerul pentru a-l întâmpina pe acel om. Cum au ajuns acolo, iată că intră pe poartă un om cu o desagă de lemne pe care o ducea s-o vândă în oraş. Episcopul l-a oprit, iar omul i se apleacă Episcopului cerând binecuvântare. Episcopul i-a zis omului: „roagă-te lui Dumnezeu ca să vină ploaia”. Omul a început să se apere, că este un păcătos şi nu poate să vină ploaia la rugăciunea lui. Dar, Episcopul l-a silit şi el s-a rugat şi îndată a început să plouă încât a săturat pământul cu apă. Atunci Episcopul i-a cercetat viaţa lui şi el i-a spus aşa: „Muncesc şi strâng câte o sarcină de lemne, pe care o vând şi din ea mă hrănesc şi mă îmbrac, pe cât îmi ajunge şi sunt mulţumit şi mulţumesc Lui Dumnezeu. Când este frig nu ies la lucru şi rabd de foame şi iarăşi mulţumesc lui Dumnezeu. De dormit, dorm în biserică şi iarăşi mulţumesc Lui Dumnezeu. Şi aşa îmi duc viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o, sunt bucuros, că e îndestulată.”
Auzind Episcopul, a zis: «Cu adevărat îndeplineşti cuvântul şi voia lui Dumnezeu” şi l-a luat Episcopul pe acel om cu el, pentru a-l avea aproape şi pentru a se câştiga din vorbele şi smerenia lui pentru mântuire

.
Puterea credinţei
 
    Un turc spunea: «M-am dus singur în Muntele Părintelui Antonie ca să vânez o fiară. Şi după ce am ajuns, am văzut un călugăr şezând şi ţinând nişte cărţi şi citind. Deci am pornit cu gândul de a-l ucide. Iar dacă am ajuns aproape, el şi-a întins mâna sa cea dreaptă spre mine şi mi-a zis: „Stai!” Şi am stat două zile şi două nopţi neputând să mă mişc. Atunci i-am grăit lui: „Părinte, pe Dumnezeul pe care îl cinsteşti, slobozeşte-mă.” Iar el mi-a zis: „Mergi cu pace.” Şi aşa am putut să mă duc din locul în care stam.







Iubirea credinţei
 
    P
e vremea când poporul evreu era în întregime împrejurul Ierusalimului, în Ţara Sfântă, ce a fost dată lor după făgăduinţa lui Dumnezeu, era ţara „unde curge lapte şi miere”46acest popor petrecea în multe bunătăţi şi desfătări dar, de atâta bine au început să uite de Dumnezeu. Ei au început să-L părăsească pe Dumnezeu şi să se închine la dumnezei străini. De aceea, Dumnezeu le-a trimis pedepse în nenumărate rânduri pentru ca acest popor, poporul ales, să se întoarcă la cinstirea Sa.
I-a pedepsit cu secetă mare, cu ploi necontenite la vreme de cules, apoi cu frig mare, însă ei nu s-au înţelepţit. Văzând că ei nu părăsesc calea cea rea, le-a trimis popoare străine care să-i robească, să-i prade, să-i treacă prin foc şi sabie însă ei tot nu s-au înţelepţit şi nu au lăsat închinarea la idoli, nedreptatea şi multe alte răutăţi.
De aceea, Dumnezeu le-a trimis o pedeapsă şi mai grea, acea de a fi robiţi de un popor păgân ce i-a făcut robi, le-a interzis credinţa, forţându-i să treacă la credinţa lor. Mulţi au trecut, mai întâi cei necredincioşi, apoi cei ce voiau să-şi menţină averile, apoi cei fricoşi şi temători de moarte.
Însă n-au trecut toţi la acea credinţă păgână. S-au găsit dintre ei, care se închinau lui Dumnezeu cu inimă curată şi cărora nu le era frică nici de confiscarea averii, nici de închisoare sau moarte. În ochii celor ce se lepădaseră şi ai păgânilor erau socotiţi nebuni.
Printre aceştia s-a găsit şi o mamă cu şapte copii, care au fost duşi în faţa împăratului şi puşi la chinuri groaznice pentru a se lepăda de Dumnezeu. Însă cu toţii au înfruntat pe chinuitori, zicând că ei nu ştiu să se închine altcuiva decât Dumnezeului celui Adevărat şi la nimeni altul, nici chiar împăratului. Împăratul, văzând atâta curaj, a silit-o pe această mamă, ca să-i înduplece pe copii. Atunci ea a cerut să le vorbească copiilor, ca şi cînd ar fi vrut să-i înduplece. Dându-i-se mamei drumul spre copii, ea le-a zis aceste cuvinte: „Ştiţi că eu v-am purtat pe toţi în pântecele meu şi pentru toţi la fel m-am ostenit până aţi ajuns la această vârstă, când aştept de la voi o bună purtare precum mi se cuvine ca mamă. De aceea să nu mă faceţi de ruşine şi să vă lepădaţi vreunul de Dumnezeul cel Adevărat şi să vă închinaţi la idoli, dând ascultare spurcatului împărat păgân. Primiţi moartea pentru Dumnezeu, ca să fiţi împreună cu El şi nu cu vreun demon.” Acestea auzindu-le, împăratul a scrâşnit din dinţi de mânie şi îndată a poruncit, pentru a-i face durerea şi mai mare, ca mai întâi să fie chinuiţi copiii ei prin tot felul de munci, până la moarte. Copiii au răbdat toate chinurile, nesocotind pe împărat şi pe zeii mincinoşi, şi căutând cu ochii la cer au luat sfârşitul cel plăcut Lui Dumnezeu.
La urmă, au trecut-o şi pe mamă prin mai multe şi grele chinuri până ce trupul ei a căzut mort peste cele ale copiilor ei. Şi aşa, mama cu copiii ei au iubit şi apărat credinţa cea adevărată în Dumnezeu, iar averea şi viaţa,    le-au socotit ca pe nişte gunoaie şi nu L-au părăsit pentru ele pe Dumnezeul cel Adevărat.
_______________________
46.- Numeri 14,8.


Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 4428
Afisari total: 15057009
Vizitatori online: 5

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol