Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
pag.45 - 59 Duhovnic, preot, rugaciune
SFAT  PENTRU  DUHOVNIC
 
       S

ufletul înnăbuşit de mulţimea păcatelor e la fel ca planta înnăbuşită în buruieni. Şi dacă planta nu se poate elibera de buruieni, prin propriile puteri, apoi nici sufletul nu se va putea elibera singur.
În astfel de situaţii, preotul duhovnic trebuie să ia exemplul grădinarului. O plantă crescută într-o astfel de condiţie va fi înaltă şi ca buruienile, dar va fi subţirică şi galbenă, fără vlagă şi de stabilitate. La o astfel de plantă de-i vei lua deodată toate buruienile de împrejurul ei ea va cădea jos şi arşiţa soarelui ar face-o curând printre cele moarte. Dar un grădinar iscusit îi smulge buruienile pe rând, pe măsură ce planta îşi va căpăta stabilitate şi putere, ajungând până în cele din urmă să smulgi şi pe acele de lângă ea. Tot aşa şi cu sufletul cufundat în mulţimea păcatelor. Că duhovnicul cunoscând mulţimea şi felurimea păcatelor va trebui să ştie ce păcat să smulgă mai întâi din suflet în aşa fel încât sufletul la lipsa acelui păcat să simtă bucurie, ş-apoi va proceda la altul şi la altul până va ajunge la ultimul, arătându-i adevăratul drum, drumul mântuiri. Căci dacă un păcat îşi are originea de mic copil, păcatul care stă mult timp în sufletul omului se îmbracă în haian albă a nevinovăţiei în concepţia pacientului. Şi un astfel de păcat este susţinut de un demon aşa zis al luminei, ce scoate pe cele rele de bune şi pe cele bune de rele. Adesea se aude din gura multora pentru femeile care fac vrăji, că dacă fac de bine, nu fac rău. Sau dacă cineva a prădat pe un om bogat dar zgârcit şi dă de pomană din lucrurile cele furate, nu face rău şi câte altele de acest fel. Dar cu blândeţe şi dragoste va putea smulge sufletul din mrejele celui rău!


SFAT PENTRU  DUHOVNIC 2

  D

e toată lumea este ştiut, că cheia cea mai bună e aceia cu care poţi descuia orice fel de uşă. Dar eu zic, că o altă cheie şi mai bună, o socotesc pe acea cu care poţi descuia toate inimile oamenilor. Iar această cheie, nu este alta pentru duhovnic decât Taina Sfintei Spovedanii, legată de şnurul de aur al dragostei creştine.
Un duhovnic ce posedă o astfel de cheie, cu un astfel de şnur, îl pot socoti un fericit preot pe pământ.
Spovedania e brazda ce curăţeşte faţa pământului, a inimii de buruienile păcatului. Iar pe urma ei se poate semăna bobul dătător de viaţă curată, de viaţă sănătoasă, de viaţă permanentă, de viaţă veşnică.
Un duhovnic ce va socoti Taina Spovedaniei ocazie de câştig de argint şi nu mreajă de vânat sufletele, o mreajă de curăţat insecte dăunătoare mântuirei, acel duhovnic nu are nimic comun cu Iisus, ci numai şi numai cu Iuda vânzătorul.
De aceea scaunul de duhovnicie, trebuie să fie un scaun împodobit cu răbdare, împodobit cu dragostea, împodobit cu învăţătura, cu încredere a celui căzut.
De scaunului de duhovnic nu trebuie să atârne: dragoste de argint, vorbele deşarte, râsul, a indiferentismul graba, nedreptatea în canoane, oboseala, precum şi desfrânare.
Socotesc că un duhovnic cu dragoste de turma sa, să stea cu orice enoriaş asupra oricărui păcat şi de ar fi chiar şi un ceas de vreme cu unul, să stea cu toată dragostea. Că odată rânduit bine, pe calea cea bună el va merge singur mai departe.


SĂ FIE PREOTUL PUTERNIC

      N

oi ştim că pentru a opri animalele de a strica grădina,  se face gard. Iar orice gard începe cu pari şi se termină tot la ei. Ca atare, începutul gardului, ca şi sfârşitul lui este parul şi numai împrejurul parului se împleteşte gardul cu scândură, ori sârmă, ori nuiele, ori spini, ori tufari, fiecare om după puterea şi priceperea lui care sprijină şi întăresc la rândul lor  parii.
Rolul pe care îl are parul, este rolul preotului în păzirea grădinei sufletului omului de stricăciunea satanei.
Dacă preotul este vrednic va fi stâlp de stejar: în respectarea poruncile divine; pentru sufletul enoriaşilor; în ferirea de orice fel de ispită; precum gardul bun pe stâlpi de stejar, la orice fel de vijelie. Un astfel de preot ar face ca credinţa enoriaşilor, care emană dela sine, potrivit învăţăturile, faptelor şi exemplului de sacrificiu, să fie gardul de scândură bine aranjat, feţuit, întărit şi acoperit. Că numai un astfel de suflet ar putea rezista vijeliei satanei.
Dacă preotul este slab, neîntărit în poruncile divine, în învăţătură, în faptă, în exemplul sacrificiului său, atunci se aseamănă atât el cât şi enoriaşii cu acel gard de spini şi tufari pe pari de răchită, care la o mică vijelie va fi trântit jos iar animalele (satana) ar strica grădina (sufletul).
Iar dacă preotul se arată numai ca faţă, însă viaţa lui în ascuns este alta, dar pe popor îl învăţa bine, pentru că el, pentru sine nu este convins decât pentru bani şi trai fericit să găsească în slujba sa, atunci se aseamănă fapta lui cu acel gard bun din scândură şi bine aranjat, însă pe pari mici de răchită, care tot soarta nimicirei o are la furtună (a ispitei) dar nu numai a lui ci şi a enoriaşilor, căci turma arată pe păstor, iar păstorul pe turma, unul alteia îi este oglindă.

 
Pentru  preot
 
     E

ra un preot care, pe când citea Sfânta Evanghelie în faţa credincioşilor, a văzut un nor negru care a venit asupra lui, se urcă deasupra capului şi se aşeză pe el. Din acea vreme, preotul a rămas slăbănog şi în pat timp de nouă ani. O soră de a lui auzind de Sfântul Simeon Stâlpnicul, l-a luat pe preot cu tot cu pat, şi l-a dus la Sfântul Simeon. Sfântul a trimis în întâmpinarea lui pe un ucenic cu aghiazmă şi i-a spus să-l stropească în Numele Mântuitorului Iisus Hristos şi să poruncească în Numele Lui să se scoale. După ce ucenicul a făcut aceasta, preotul s-a sculat şi pe picioarele lui s-a dus la stâlpul Sfântului Simeon şi a căzut înaintea Sfântului. Iar Sfântul i-a zis:
„Scoală-te, nu te teme, măcar de te-a şi legat pe tine diavolul nouă ani,  iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu te-a lăsat pe tine până în sfârşit să fii rob. Asta ţi s-a întâmplat pentru că nu cu temere de Dumnezeu, ci cu mândrie ai stat în Sfântul Altar. Şi, mai înainte de a afla adevărul, ai ascultat clevetirile celor ce judecă în taină pe aproapele lor şi fără de nici o vină îi scârbeai pe ei, despărţindu-i de Împărtăşania Sfintelor Taine. Şi, acestea făcându-le, pe iubitorul de oameni Dumnezeu nu puţin L-ai mâhnit, iar pe diavolul foarte l-ai bucurat. Dar iubirea de oameni a Lui Dumnezeu şi îndurările Lui s-au înmulţit spre tine.Iar pe cei pe care i-ai mâhnit mergând îi vei afla în multă durere rugându-se ţie. Şi să-i ierţi pe dânşii. Precum a făcut şi Dumnezeu milă cu tine, aşa şi tu să faci milă cu ei. Să iei ţărână de aici şi să o presari peste ei.”
Şi, plecând preotul, cu bucurie a făcut toate, căci era vindecat de boala aceea, mulţumind Lui Dumnezeu pentru multa Sa milă ce-o făcuse cu el.

 
Puterea  Rugăciunii  unui  preot60
 
    A

venit lumea din evacuare şi cu dânsa a venit şi boala cea cumplită, tifosul sau febra tifoidă, ce a ucis mai mulţi oameni decât a făcut-o războiul. Au fost case unde doar cheia în uşă a mai rămas stăpână, altcineva nimeni.
Crudă era boala şi nu voia să plece până ce moartea nu lua din fiecare casă pe câte cineva. Pe lângă această boală, sărăcia era mare cucoană prin casă şi afară, iar pe trupurile oamenilor mai stăpânea ca o tirană, râia, însoţită de sumedenii de păduchi. Era un chin de nedescris pe bieţii oameni.
Într-un sat pe nume Ioneasa, era un preot tânăr ce s-a silit să vină din evacuare mai înainte de ceilalţi preoţi la turma lui spre a le alina aceste suferinţe cumplite. Totul a mers bine până la Crăciun. Spovedania şi înmormântarea erau cele mai des cerute. Apoi, hrana oamenilor şi hrana vitelor lipseau cu desăvârşire şi câte alte greutăţi nu mai erau?!
Era de mirare pentru oricine şi se întrebau toţi: cum de intră acest preot în fiecare casă? Cum de putea sta pe scaun şi pe patul omului bolnav de tifos fără să-i fie frică că se v-a îmbolnăvi şi el? Cum de pune veşmintele pe oameni şi nu se teme de păduchi? Dar, Dumnezeu i-a purtat de grijă. În Postul Crăciunului s-au întors din evacuare şi preoţii din satele de prin împrejurimi, iar oamenii, erau îngrijiţi toţi. Însă, înmormântările erau în fiecare zi. Chiar şi în ziua de Crăciun,  acest preot,  a  făcut  slujbă  şi  a  înmormântat  doi oameni şi apoi a plecat acasă.
A doua zi, de Crăciun, când a trebuit să se pornească spre biserică, şi-a simţit trupul greu şi picioarele fără de putere încât nu a mai putut merge. A treia zi, la fel. Apoi, s-a aşezat la pat. Boala l-a cuprins şi pe el. Toată lumea din sat era supărată, cu frică mare că-şi vor pierde păstorul. Preotul s-a luptat cu boala timp de trei săptămâni, după care s-a rdicat, spre bucuria tuturor. A primit vestea că părinţii, fraţii şi surorile lui s-au îmbolnăvit şi că sunt cu toţii în agonia morţii. S-a dus la ei, dar ei nu l-au cunoscut. Zi şi noapte, părintele, veghea cu rugăciunea la căpătâiul lor, le răcorea febra cu comprese cu apă rece pe tot corpul, le potolea setea şi arşiţa febrei cu ceai şi cu lapte acru. Până la urmă i-a salvat pe toţi şi pe nici unul nu l-a pierdut. Grija şi osteneala acestui părinte de a salva pe oameni din strânsoarea bolii şi din ghiarele morţii nu s-a terminat. La câteva zile, primeşte vestea că au căzut la boală şi se află în primejdie de moarte: socrii lui, un cumnat de al său şi un copil. La fel, părintele, i-a salvat din necruţătoarea boală pe toţi şi nu a murit niciunul. Aşa a ascultat Dumnezeu rugăciunea acestui preot cu frică de Dumnezeu şi i-a salvat pe oameni.
_______________________________
60.- Este vorba de Părintele Ilarion Argatu în primii ani de preoţie. Satul Ioneasa, judeţul Suceava, a fost prima parohie a părintelui.

 
Puterea  rugăciunii,
puterea  credinţei
61
 
        Î

n satul Nigoteşti era un om de mijloc, cu avere, şi a cărui familie număra vreo patru copii. Mica lui căsuţă ca şi puţina lui agoniseală, împreună cu al altor patrusprezece oameni au luat foc, în timpul unui vânt năpraznic. Ţipetele răsunau de la toţi cei căzuţi sub foc. Până să vină pompierii, tot ce au avut s-a topit şi nu a mai rămas decât o grămăjoară de cenuşă cu câte un tăciune care încă mai fumega. Numai plânsul încă nu se terminase.
Omul nostru a fost lovit datorită acelei spaime şi a supărării cumplite cu o paralizie a gâtului şi a coloanei vertebrale pe care nu mai putea să le mişte. Nu-l durea nimic, dar nu putea umbla şi asta era tare rău, mai ales acum, când trebuia să-şi adune cele necesare pentru o altă casă, o altă şură, din nou hrană pentru copii, care erau toţi sub patrusprezece ani.
S-a dus la preotul din sat să-i citească. Dar, preotul l-a trimis la doctor, spunându-i că astfel de boală nu se vindecă cu rugăciune, ci cu medicamente. Dar el i-a spus:
-Părinte, dar medicamentele nu sunt tot de la Dumnezeu? Şi dacă sunt, apoi El nu mă poate vindeca fără ele ci numai cu rugăciunea, că El este doctorul sufletelor şi ale trupurilor, că la El toate sunt cu putinţă, aşa am auzit la predica dumneavoastră? La astfel de cuvinte preotul îi repetă:
-Numai doctorii te pot vindeca, du-te la spital, lasă rugăciunea    că    boala    dumitale   o    vindecă   doctorul   şi medicamentele. Atunci el i-a spus:
 -Părinte, eu am credinţă că am să mă vindec cu rugăciunea, că din spaimă m-am îmbolnăvit. Dar vă rog să daţi voie preotului vecin să vină la mine să-mi citească, de câte ori îl voi chema. Şi când voi avea nevoie de mai mulţi preoţi am să te chem şi pe Sfinţia Ta. La aceste cuvinte ale omului, preotul a rămas puţin încurcat şi nu ştia ce să zică. A dat dovadă de spirit şi înţelepciune, pentru a evita vorbirea de rău şi de a nu a arăta că ar avea ură a încuviinţat că poate să vină preotul vecin să-i citească omului. Atunci, omul a fost aşezat într-o căruţă şi a fost dus la preotul vecin pentru a sta de vorbă cu el şi pentru a-l ruga să-i citească de mai multe ori. Ajuns la părintele, îi spune ceea ce a păţit şi-l întreabă:
-Părinte, pe mine mă poate vindeca rugăciunea, sau trebuie să merg la doctor şi să cumpăr medicamente? Poate Dumnezeu să mă vindece de boala asta sau nu? Preotul îi răspunde:
-Ce nu poate face Prea Bunul şi Milostivul Dumnezeu, când este chemat în ajutor? Dacă tatăl cel trupesc se îndură la rugămintea copilului său, oare nu cu mult mai mult se îndură Tatăl cel Ceresc către fiii Săi când este chemat în ajutor? Eu cred că prin rugăciune şi credinţa pe care o ai în Marea Sa Bunătate te va vindeca cât mai de grabă şi vei fi ca  mai înainte.
 La aceste vorbe ale preotului s-au umplut ochii omului celui suferind de lacrimi. Părintele i-a citit rugăciunea pentru cel bolnav iar omul l-a rugat să vină să-i citească de trei ori pe săptămână şi el îi va plăti pentru osteneală. Atunci preotul i-a răspuns că nu poate merge fără învoiala preotului din sat, că altfel cade în judecata celor mai mari. Atunci omul i-a spus că are învoirea preotului din satul său şi i-a spus toată convorbirea avută cu el. Preotul din satul vecin i-a făgăduit că va merge la el şi îi va face rugăciunile Sfântului Vasile în trei nopţi, cu spovedanie, împărtăşanie şi aghiazmă în casă. Împreună cu preotul din sat i-au făcut bolnavului şi Taina Sfântului Maslu. Soţia omului a adunat bani din sat pentru Sfântul Maslu ca să fie rugăciunea din partea întregului sat. După primul Sfantul Maslu şi rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare omul se simţea tot rău. La a doua citire, boala îl mai lăsase. Când a venit a treia citire, omul s-a ridicat în picioare şi a început să-şi poarte capul şi şira spinării precum voia, mulţumind Lui Dumnezeu şi neştiind cum să mai mulţumească preoţilor pentru trudă. Preotul i-a zis:
-Mulţumeşte Prea Bunului Dumnezeu, care revarsă Darul vindecărilor, celor ce se încred în El. Atunci omul îl întrebă ce trebuie să mai facă. Şi preotul i-a spus:
-Precum ai făcut rugăciuni de cerere şi ţi-a dat ce ai cerut, aşa să faci şi rugăciuni de mulţumire Lui Dumnezeu, pentru că ai primit ce ai cerut. De aceea, mâine să faci un Sfântul Maslu în casă, de mulţumire lui Dumnezeu. Şi omul a făcut aşa, spunând tuturor cum se vindecase prin rugăciune şi prin credinţa în Dumnezeu şi nu a mai avut nevoie de doctori. Iar cei ce n-au crezut că rugăciunea îl poate vindeca dând dovadă de necredinţă, au rămas ruşinaţi.
__________________________
61.- O minune a credinţei, făcută de Părintele Ilarion, la începutul preoţiei.

 
Pentru cei ce dau slujbe
pentru pagubă
 
 E

ra un om cu chipul smerit şi gândul plecat mereu spre rugăciune. Era căsătorit a doua oară, pentru că prima soţie i-a murit şi a rămas singur cu cinci copii şi mai avea încă două fete cu soţia de a doua.
Din căsătoriile a trei fete, de la prima soţie, avea un nepot, şi mai multe nepoate. El ţinea mult la acel nepot şi îl ştia că ar fi un copil bun fără să aibă şi apucături rele şi îl iubea mult. Din toată averea pe care o avea, cea mai de frunte era o livadă foarte frumoasă cu viţă de vie în ea. Această livadă îi asigura hrana pe tot anul. Şi iată că satana, care nu voieşte pace şi înţelegere între oameni, l-a împins pe nepot, ca într-o noapte de iunie, pe când cireşele erau coapte, să se ducă la furat cireşe. Şi cum copacii erau tineri, cu vlăstari fragezi iar el greu, urcându-se prin fiecare, culegând cireşe, s-a întâmplat să rupă şi ramuri mari, încât cireşii stăteau ca nişte oameni cu mâinile rupte.
Văzând această ispravă, omul, în loc să se mângâie cu vorba „Ştie Dumnezeu!”, a vrut să-l ştie şi el pe hoţ şi dorea ca să-l pedepsească Dumnezeu. Mânat de această mare supărare, a luat bani, prescuri, vin, lumânări, tămâie, untdelemn şi a mers, să dea slujbe la şapte biserici. Mai toţi preoţii îl sfătuiau să-l ierte pe făptaş indiferent cine ar putea fi, însă el, le spunea la toţi că nu-l iartă şi să-l pedepsească Dumnezeu aşa cum i-a rupt lui cireşii.
Când s-au împlinit acele slujbe, într-o zi, la orele 11 înainte de amiază, nepotul acelui om, care se afla la arat la un boier, şi-a lăsat mâncarea, s-a dus la o gârlă din apropiere, spunându-le celorlalţi plugari că el are nişte călduri mari, nu poate mânca, până ce nu face o baie în pârâu ca să se răcorească. Când s-a aruncat în apă, fiind aşa de înfierbântat, s-a coagulat sângele în vene şi a murit pe loc.
În acest timp se făceau slujbele plătite de acest om, care tocmai se încheiau. El aştepta ca Dumnezeu să descopere pe acela pe care îl bănuia şi să-l pedepsească. Aştepta să primească vestea că pe cel pe care îl banuia el a fost pedepsit de Dumnezeu pentru stricăciunile din livada sa. Însa a avut o mare şi dureroasă surpriză, pentru că a  venit fata lui plângând şi distrusă de durere şi i-a adus vestea înnecării nepotului său spunându-i şi despre fapta lui, că el a fost cel care a distrus cireşii din livadă.
Bucuria pe care o aştepta de la nepot se transformase în mare supărare şi tânguire.
Cine nu iartă nu poate fi iertat nici el.

 
 

 

Furtul  şi  puterea rugăciunii

        Î

n satul Valea-Glodului era un om, Simeon, plin de credinţă şi de multe fapte bune. Era căsătorit şi avea o casă de copii. Pentru alesele calităţi creştine pe care le avea, satul şi preotul l-au ales epitrop la biserică. Epitrop a fost, până la moarte. Pentru el nu era o sărbătoare să nu se ducă la biserică. Dacă nu era slujbă în sat, pentru că preotul mai avea încă două biserici cu satele lor, atunci se ducea la un schit din apropiere – Mănăstioara, la care se închina cu toată evlavia. Şi aşa azi şi aşa mâine, ani şi ani trecură, iar satana, cu toate ispitele pe care i le-a adus pentru a-l întoarce de pe această cale, nu a reuşit.  
Atunci, din marea pizmă ce-o avea diavolul asupra lui, pentru a-i strica acea rânduială sufletească, liniştitoare, i-a trimis în Săptămâna Mare, într-o noapte, doi tâlhari care     i-au furat toate lingurile, ştergarele şi lenjeria, pe care soţia le-a spălat şi le-a lăsat noaptea să se usuce afară ca să fie toate curate de Paşti. Iar ei, dormeau în casă prea obosiţi de munca zilei, să mai audă lătratul câinilor, şi nu s-au putut trezi. Hoţii s-au apropiat, au luat toată lenjeria şi s-au dus.
A doua zi, când au văzut că totul li s-a furat, soţia şi copiii au început să plângă, pentru că nu mai aveau alte cămăşi decât cele de pe ei. Iar Paştele se apropia... şi cum se vor îmbrăca de Paşti?  Omul stătea şi se gândea în tot felul. Avea supărare, dar nu una plină de deznădejde. El şi-a făcut datoria şi a dat vorbă în sat, ca acela ce i-a luat lucrurile să i le întoarcă, să se îndure de copii şi de soţie să i le aducă aşa cum va şti el, măcar câte o cămaşă, ca să aibă copiii de Paşti.
Dar vorba lui a rămas în vânt. Tâlharii au auzit vorbele lui, pentru că erau amândoi din sat, unul dintre ei era un vecin, dar nu li s-a înmuiat inima şi nu le-a fost milă de copii şi de rugămintea lui.
Apoi, omul a făcut cunoscut din nou, trimiţând vorbă prin sat ca cei ce i-au luat lucrurile să i le întoarcă, pentru că va merge să plătească slujbe la mănăstire pentru descoperirea lor. Iar ei şi-au zis că asta este doar sperietoare, că ce poate face rugăciunea, cine va veni şi le va lua prada înapoi? Sau ce gură, o să-i pârască pe ei? Şi     n-au voit să întoarcă omului lucrurile pe care le-au furat.
Iar omul, a petrecut sărbătorile Paştelui tot ca înainte, însă de data aceasta îşi mângâia copiii, zicând că Dumnezeu a văzut necazul lor, să aibă răbdare cu toţii, să nu cârtească nimic împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu va face dreptate în curând.
După Paşti, s-a dus la Schit, a plătit slujbe, se ruga pentru a-i întoarce înapoi paguba acel tâlhar necunoscut, cu Voia Lui Dumnezeu, El, care vede toate, ştie toate şi arată dreptatea în toate cele strâmbe făcute de om.
După slujba de patruzeci de zile, cu post, cu rugăciune şi milostenie iată că într-o noapte o boală grea a dat peste Gheorghe Blidaru şi ginerele său. S-a auzit în sat de boala celor doi, dar nu se putea bănui nimic despre faptul că ei ar fi furat pentru că erau socotiţi de lume ca oameni cinstiţi.
Au chemat pe preot ca să le citească rugăciuni de îndreptare, dar boala mergea mai departe. Au început a se umfla şi a se înegri. Atunci, văzând ei că moartea nu este departe, au trimis vorbă lui Simeon Gontaru să vină la ei să-i mărturisească fapta ce au făcut-o şi să-i ierte.
La această veste toată lumea a rămas mirată. Au mai trimis şi a doua oară vorbă, ca să vină să-şi ia lenjeria şi să-i ierte. Lenjeria fiind ascunsă în pământ aşa umedă cum au luat-o de pe sfoară, toată era albastră şi nu mai putea fi folosită. Chiar dacă au fost iertaţi de Simeon, hoţii au fost chemaţi la judecata lui Dumnezeu şi au murit.

 
Furtul  şi  puterea rugăciunii  (2)
 
        Î

n satul Valea Glodului era un orfan de tată numit Gheorghe Crăciun. De copil a început a se învăţa cu furatul. Orice îi cădea în cale sau ce găsea prin casele oamenilor, pe când nu observau alţii, el le fura, le vindea şi apoi... băutură şi ţigări. Azi aşa şi mâine aşa, a lui mamă nu a putut să-l mai abată din cale, mai ales că o şi ameninţa, de va spune ceva. Şi ea, de voie, de nevoie, trebuia să tacă. Dar îi ţinea din aproape pe ceilalţi copii, să nu capete şi ei acelaşi obicei. Pentru că era cel mai mare orfan, legea l-a scutit de serviciul militar, iar el s-a căsătorit.
Obiceiul l-a dus mai departe, căci mai uşor avea de toate aşa, decât să stea la muncă în soare sau în ger. Dar toate au un capăt. Dumnezeu nu este numai îndelung răbdător, dar este şi milostiv cu cei ce plâng pentru pagubă şi, ca atare, a socotit să facă dreptate. Şi iată cum...
Observase omul nostru că, în sat, erau nişte cai bine făcuţi, frumoşi şi că noaptea nu stăteau în grajd, ci pe câmp, la păscut, ca a doua zi să fie buni de muncă.
Şi-a pus în gând să-i fure, el cu alţi geambaşi de pe la Liteni. Au hotărât ziua şi locul de întâlnire, şi cum să împartă banii. A mers în acea noapte unde ştia că a văzut caii la păscut, dar nu i-a găsit, în schimb a găsit alţi trei cai în tarlaua preotului din sat, dintre care unul era al preotului, unul, al omului ce lucra la preot, iar altul, al unui vecin, ce a scăpat noaptea şi s-a dus la caii cei din sesie. S-a asigurat că nu este nimeni în preajmă ca să-l vadă. Dar, îi venea greu să ducă el singur trei cai. Atunci, se duce la un om pe care îl ştia sărac şi cam de un gând cu el. L-a sculat din somn şi i-a spus că-i dă o mie de lei, dacă merge cu el pe Dealul Litenilor să-l ajute să ducă nişte cai. Omul, în sărăcia lui şi fiindu-i şi lui în obicei să fure, s-a sculat şi s-a dus. Au prins caii şi împreună au pornit spre locul indicat de Gheorghe. Când au ajuns aproape de acel loc, Gheorghe fluieră şi doi oameni au ieşit din porumb. Atunci tâlharul îl eliberă pe ajutorul său, spunându-i că venind acasă îi va da plata, dar să tacă absolut. Omul încuviinţă şi s-au despărţit. Iar el, în tovărăşia celorlalţi, a plecat pe drumul lor.
După câteva zile tâlharul a venit foarte bucuros acasă, cu saci de făină calitatea întâi, cu bani, cu brânză, haine. Pe când cei păgubiţi erau cu lacrimi în ochi şi se rugau.
Atunci, cei în pagubă s-au dus la un preot călugăr şi au plătit pentru descoperirea tâlharilor. Şi nu terminase tâlharul să mănânce toată făina, plăcintele şi prăjiturile, că o boală grea a căzut pe capul lui, iar doctorii nu au putut cunoaşte ce fel de boală are, şi boala a căzut şi pe celălalt, care primise suma de 1000 de lei pentru a-l ajuta să fure caii şi apoi să tăinuiască.
După o bucată de vreme, când au văzut că boala îi duce spre sfârşit şi nădejde de vindecare nu este, au trimis pe soţie cu diferite lucruri pe care le mai îndosise şi încă nu erau vândute, ca să le arunce prin ogrăzile celor păgubiţi, crezând că prin aceasta boala va înceta şi nu va mai fi nevoie să se descopere, ca să-i râdă lumea, tot satul, care şi aşa vorbea, că le ştia meseria.
Însă, boala fiind din ce în ce mai grea, au trimis să vină preotul pentru a se spovedi, a venit preotul şi s-au mărturisit. Dar lumea tot nu a putut afla, pentru că preotul nu putea să spună nimic din mărturisirea lor. Atunci ei, nemaiputând de suferinţă, au trimis vorbă la ceilalţi păgubiţi, să vină şi să-i ierte, căci preotul i-a sfătuit să-i cheme, să-şi recunoască singuri faptele şi poate s-o îndura Dumnezeu. După care îndată au murit amândoi.
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 4443
Afisari total: 15057024
Vizitatori online: 4

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol