Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
pag.87 - 106 ascultarea parintilor, nedreptatea parintilor
ASCULTAREA  COPIILOR FAŢĂ  DE  PĂRINŢI
 
  
E

ra un tânăr care, pentru multele greşeli ce le-a făcut, părinţii mereu îl mustrau. Văzând că nu poate să-şi îndeplinească dorinţele lui de destrăbălare sufletească şi trupească în care se vedea fericit, s-a gândit că mai bine i-ar fi să plece în lume, liber, să facă ce vrea, departe de ochii părinţilor şi de mustrările lor.
Nu a spus nimănui despre planul lui de a pleca, dar aştepta momentul să-l pună în aplicare. Diavolul care te împinge să faci toate relele îţi dă imediat şi prilej. Tânărul  a făcut iar o trăsnae, pentru care a primit de la părinţi o aspră mustrare. El, a tăcut şi nu a zis nimic, dar, pe când erau părinţii în grădină, a luat ce a putut de îmbrăcat, a luat bani şi a plecat de acasă. Părinţii nu au observat că lipsesc din lucrurile lui, credeau că este dus prin sat. L-au aşteptat până seara, până a doua zi, şi atunci au văzut că lipsesc mai multe haine şi bani. Au priceput că a plecat de acasă. Ce puteau face? Nimic! N-aveau cum şi unde să-l caute. Nu aveau nici un indiciu şi nici o informaţie încotro s-ar fi îndreptat. L-au lăsat, să-şi găsească fericirea pe care o credea şi o căuta. Tânărul s-a dus la gară şi a luat trenul. A ajuns într-un judeţ la celălalt capăt al ţării, unde, auzise el de pe la alţi băieţi c-ar fi mai bine de trăit. Aici, a nimerit la un om bogat care l-a luat pe post de slugă. Acela i-a dat în grija lui toată treaba gospodăriei, şi-l urmărea din aproape cum lucrează. La orice lucru, patronul, îi făcea observaţie: că nu-i bine cum face treaba, că nu trebuie aşa, că nu se pricepe, că n-are habar, că unde a crescut şi cine l-a învăţat de-i aşa de prost şi câte altele. Cuvinte ce îl jigneau şi nu-l încurajau deloc ca să facă treaba mai bună. Pe toate acestea le răbdă, cum le răbdă. Pe lângă toate acestea cel mai mult îl durea că îi era interzis să umble noaptea prin sat cu băieţii sau să meargă pe la fete. Acasă la el, asta nu putea suferi... aici trebuia să tacă şi să se supună. Toată ziua muncea, seara la fel, iar noaptea obligatoriu somn, şi nu plimbare. A tăcut chiar dacă programul şi stricteţea aceasta nu-i convenea, dar mai avea o speranţă de libertate atunci când va fi duminică şi sărbătoare. Spre marea lui mirare şi mâhnire a fost să constate că pentru el ca slugă programul de lucru în aceste zile de sărbătoare era mai încărcat. Sluga n-are sărbătoare, pentru că familia a plecat la biserică şi el a trebuia să facă şi treaba lor. Aştepta amiaza, să vadă după ce-or să vină, ce-o mai fi, va fi liber? Cum au venit stăpânii, îi dădură să mănânce şi l-au trimis cu vitele la păscut, a mers şi stăpânul cu el. În tot timpul acesta, el nu avea altceva de vorbit, decât, să-şi vorbească de rău părinţii, încât se plictisise toată familia. Şi, pe când sta odată la masă cu familia aceea, a început cu vorbe rele contra părinţilor lui. Atunci fiul cel mai mare al acelei familii, i-a zis:
-Dacă ţi-aş pune câteva întrebări, mi-ai răspunde?
-Cred că da, la care m-oi pricepe, răspunse el.
-Aş vrea să ştiu cine-i mai mare din familia ta, care-i mai mare şi mai bătrân?
-Apoi tatăl meu, îi răspunse.
-Dar al doilea, cine e?
 -E mama mea. Şi pe urmă un frate, apoi o soră şi-ncă alta şi apoi eu.
-Atunci, dacă părinţii tăi sunt mai mari, cum de poţi vorbi de rău pe cel mai mare? Cine ţi-a dat viaţă? Cine te-a purtat în pântece? Cine te-a hrănit de a-i crescut aşa mare? Cine?
-Părinţii, răspunde el.
-Dacă ei, părinţii, ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, se cade ca tu să le fii lor împotrivă şi să-i vorbeşti de rău? Ce fel de om eşti? Ce fel de recunoştinţă ai pentru cei ce te ajută şi-ţi fac cel mai mult bine? El îi răspunde:
-Dacă nu mă lasă să fac ce vreau...
-Ei au dreptate să te oprească, pentru că tu greşeşti la casa lor şi.., la casa lor ei au dreptul să facă ce vreau, după cum şi aici. Tu, când ai să fii la casa ta, vei face ceea ce ai să vrei, nimeni n-o să te comande, e casa ta. Atâta vreme, cât eşti în casa altuia faci ceea ce vrea aceluia a cui e casa. Vezi cum şi în casa aceasta părinţii ne comandă şi noi trebuie să facem. Ei sunt părinţi şi nu copii. Copiii niciodată nu pot să facă ceea ce vor cât sunt în casa părinţilor lor, dar, nici nu trebuie să-i vorbească de rău... Nu-i frumos din partea ta să-i vorbeşti de rău pe părinţii tăi faţă de noi, nici măcar nu te cunoaştem şi nici pe părinţii tăi nu-i cunoastem. Vezi prea bine că ai venit aici şi iată că nici aici nu faci cum vrei, ci cum ţi se comandă, până vei pleca.
La aceste cuvinte s-a sculat de la masă, le-a mulţumit pentru explicaţie şi sfat şi a zis:
-De azi nu îi voi mai vorbi de rău şi mă duc să-i ascult, că văd că şi aici tot aşa este. Şi plecă.77
După această lecţie de viaţă, tânărul s-a întors la casa părinţilor săi, cerându-şi iertare, nu i-a mai vorbit de rău şi ascultându-i întru totul, până ce s-a însurat şi a plecat din casa părinţilor săi la casa sa, unde a fost ascultat de copiii pe care i-a dat Dumnezeu.
_______________________
77.-  Părintele Ilarion Argatu, Caiete, C 36.


Pentru copiiI neascultători
 
     E

ra un copil foarte obraznic faţă de părinţii lui şi foarte neascultător. Nu voia să facă nimic, decât cu bătaie. Dar cine să i-o dea? Că tot fugea. S-a facut băiat mare. Multe nădufuri mai băgase în sufletul părinţilor şi multe lacrimi au curs din ochii lor; s-au săturat sărmanii părinţi de răutăţile lui până în gât. Dar cum toate pe lumea aceasta au un început, aşa au şi un sfârşit şi se termină şi necazul părinţilor şi neascultarea lui. Şi iată cum s-a întâmplat aceasta.
Într-o zi de vară pe când părinţii au mers de acasă la prăşit într-un ogor, l-au luat şi pe el cu ei pentru că era mare, în putere şi putea să-i ajute la prăşit. Ogorul arata bine, era frumos si nu prea buruienos. Lui nu-i prea convenea că l-au adus părinţii la treabă; el ar fi vrut să-l lase singur acasă în voia lui. Nu era nici o fire harnică şi gospodăroasă, ci era comod şi leneş. A început să prăşească porumbul dând cu sapa dezordonat, ba tăia porumbul care trebuia lăsat să crească, ba rămâneau buruieni în urma lui şi-i venea greu să se aplece ca să le culeagă, ba lăsa multe fire de porumb la un loc, ba călca în picioare porumb care trebuia lăsat să crească, ba sta în coada sapei, uitându-se pe dealuri şi la soare, iar părinţii munceau şi lui nu-i era deloc ruşine. Părinţii îl tot rugau şi-l îndemnau la treabă, iar el le răspundea în doi peri şi în batjocură. Văzând tatăl că nu-l mai poate determina cu vorbă bună să facă treaba bună, i-a luat sapa din mână şi cu coada ei l-a croit pe spinare. Băiatul a început să ţipe cât îl ţinea gura şi a luat-o la fugă. Părinţii au tot strigat după el ca să se întoarcă, dar el nu a mai vrut. Atunci tatăl său, în acea mânie şi supărare ce i-a făcut băiatul i-a zis soţiei că nu mai vrea să-l mai vadă pe la casa lui, decât mort. Băiatul a plecat iar părinţii au rămas să prăşească singuri până seara.
Întorcându-se părinţii de la munca câmpului au crezut că-l vor găsi pe băiat acasă, dar, l-au căutat peste tot şi nu l-au mai găsit. Însă, au descoperit că şi-a luat câteva haine şi luase şi din banii ce-i aveau în casă. Atunci şi-au dat seama că a plecat undeva mai departe. Cineva le-a spus că l-a văzut în gară suindu-se într-un tren. Nu erau prea tare tulburaţi de această faptă a lui, pentru că se săturaseră de el.
Băiatul, s-a urcat într-un tren cu gândul să plece cât mai departe ca să nu-l găsească părinţii, o să muncească el undeva şi o să se descurce. În tren, în compartimentul în care a intrat călătorea şi un preot. Preotul, văzându-l copil şi singur l-a luat la vorbă ca să vadă ce-i cu el. Dar el nici una, nici două, a început să arunce vorbe grele despre părinţii lui, zicând, că sunt răi. Atunci preotul îl întrebă:  
- Cine te-a făcut pe tine, nu părinţii tăi? El, răspunse:
- Da.
- Atunci, cum poţi vorbi de rău, pe acela care ţi-a dat viaţă? Nu părinţii au fost cei ce te-au ţinut în braţe şi te-au legănat? Nu ei ţi-au dat mâncare, îmbrăcăminte şi adăpost şi te-au ferit de lipsă şi de frig? Nu ei te-au apărat de foc şi de apă şi de alte nenorociri care puteau veni asupra ta, de n-ai murit? El, răspunse:
- Da.
- Atunci ce răsplată le-ai putut da tu lor pentru atâţia ani câţi s-au muncit cu tine până ai ajuns mare? Căci te văd că treburi din cele mai grele încă nu poţi face... Iată să ştii de la mine, că a nu asculta de părinţi şi a-i vorbi de rău, e un păcat tot aşa de mare, ca şi cum aceste lucruri le-ai face chiar Lui Dumnezeu. Că precum Dumnezeu poartă grijă de tine de sus, tot aşa şi părinţii tăi, aici jos. Cine nu ascultă de părinţi, nu ascultă de Dumnezeu.” La aceste cuvinte băiatul s-a sculat şi zis:
- Mai lasă-mă-n pace cu părinţii şi cu Dumnezeu, că eu pot trăi şi fără ei. Nu mai vreau să fiu sluga lor. Şi aşa a ieşit afară să se răcorească, căutând o poziţie bună tocmai pe tampoanele dintre vagoane. Acolo, făcând un pas greşit, a căzut între vagoane şi roţile trenului l-au zdrobit de l-au făcut un ghem de carne. In felul acesta a fost adus acasa şi tot aşa l-au mai văzut părinţii de când el a plecat după cum spusese tatăl său la supărarea cea mare pe care i-a făcut-o, mort.
Pentru neascultarea de părinţi Dumnezeu scurtează zilele omului, după cum însuşi spune în porunca a 5-a din cele 10 porunci : „Ascultă de tatăl tău şi de mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani multi pe pământ”.
Dumnezeu a poruncit fiilor să asculte de părinţi şi să-i cinstească, făcând din această poruncă şi model de ascultare faţă de Dumnezeu pentru noi toţi cei ce suntem fii ai lui Dumnezeu şi a legat de îndeplinirea acestei porunci firul vieţii noastre. Dacă vrem să ne fie bine şi să trăim mulţi ani pe pământ, prima condiţie este să ascultăm de părinţii noştrii şi să-i cinstim aşa cum se cuvine. Ca şi consecinţă a călcării acestei porunci (a-5-a) este scurtarea vieţii noastre, aşa după cum am văzut în aceasta istorioară că a fost pentru acest băiat care s-a arătat neascultător şi necinstitor de părinţi şi neascultător faţă de preotul cu care s-a întâlnit în compartimentul trenului şi care l-a povăţuit la bine, fiind pedepsit cu moartea.


DORINŢA....DE A SE FACE BĂIATUL LOR  CĂLUGĂR
 
       E

ra într-un sat un om foarte evlavios şi unul dintre cei mai buni gospodari. Avea doi băieţi şi două fete. Din multa lui evlavie, a gândit asupra copilului celui mai mare, care avea mai multă râvnă în credinţă, că ar fi bine să-l îndrepte spre mănăstire şi să-l facă călugăr. Îl vedea că-i place mult călugăria, de câte ori mergea în pelerinaj pe la mănăstiri, cu ocazia hramurilor. S-a luat de vorbă în casă cu soţia, că ar fi bine să nu-i stea împotrivă dacă băiatului îi place şi vrea să se ducă la mănăstire. Băiatul avea vreo şaisprezece ani. Au stat de vorbă şi cu băiatul spunându-i că dacă el vrea, ei nu se vor împotrivi. Băiatul nu s-a arătat nici încântat şi nici nu a zis că nu vrea. El nu ştia ce fel de viaţă se duce la mănăstire şi nici ce trebuie să facă acolo.  Şi, văzând tatăl pe băiat că stă în incertitudine, încercă să-i  facă o imagine în linii generale cam ce ar însemna să fii călugăr. Astfel, îi spune că va purta barbă, haină lungă până în pământ şi toată lumea îi va zice: „sărut mâna!”; Că va cânta la strană şi toată lumea îl va lăuda pentru cântarea cea frumoasă. În cele din urmă, băiatul se hotărăşte şi spune părinţilor că el va merge în mănăstire. Se vede faptul că mai mult era dorinţa părinţilor decât a băiatului. La acest răspuns al băiatului, părinţii nu mai puteau de bucurie, că aşa vor avea şi ei un rugător către Dumnezeu, pentru păcatele lor, şi calea spre mântuire le va fi mai uşoară. Apoi, fiind la mănăstire, nu mai era nevoie de a-i mai da avere, de a mai face cheltuieli cu căsătoria, aşa că toate li s-au părut bune. Acum tatăl se tot întreba la ce mănăstire să-l ducă pe băiat? Vroia să-l ducă la o mănăstire mai îndepărtată şi mai cu vază aşa cum era Mănăstirea Neamţ. Că, pe aproape mai erau unele schituri şi mănăstiri mai mici, dar nu i se părea că duc o viaţă atât de curată cum o duc părinţii de la Mănăstirea Neamţ. Într-o dimineaţă, tatăl s-a hotărât să meargă el mai întâi la Mănăstirea Neamţ ca să facă întrebare şi să nu umble cu băiatul degeaba pe la mănăstiri, gândind, că „ poate nu mai primesc? Cine ştie?!” Şi-a luat în traistă cele necesare de drum, îşi luă toiagul în mână, a făcut o cruce, zicând „Doamne-ajută!” şi a plecat către Mănăstirea Neamţ. Aici a ajuns cu bine şi, după ce s-a închinat, s-a aşezat pe iarbă la umbra unui brăduţ, pentru a se odihni de atâta drum. Stând aşa a intrat în vorbă cu un preot, care trecea prin preajmă. Şi, din vorbă în vorbă, i-a spus preotului pricina pentru care a venit la mănăstire. Preotul a stat puţin pe gânduri, apoi, i-a spus: „Numai dacă o fi chemat spre cele sfinte, sau mai bine zis ales, că toţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi, după cum spune Mântuitorul Iisus Hristos.” La aceste vorbe, pline de înţelepciune, tatăl copilului a rămas pe gânduri ştiind că mai mult este dorinţa părinţilor decât a băiatului. Dar a alungat acest gând şi-i răspunde părintelui: „Copilul nu arată a fi împotrivă. Îi place să stea mai mult retras şi are şi-o voce bună, iar eu am mare dorinţă de a-l vedea în haină călugărească.” Atunci preotul îi spune: „La un copil aproape că nu poţi înţelege nimic din apucăturile copilăriei, căci ele se schimbă, ori în bine, ori în rău, de la o zi la alta. Dar pentru că zici că ai mare dorinţa dumneata, poate Dumnezeu îţi va asculta dorinţa şi ca atare adu-l şi o să stea printre noi şi o să încercăm să-l povăţuim pe calea călugăriei, dacă vom avea pe cine.” La aceste vorbe, o bucurie imensă a cuprins toată fiinţa tatălui, că primul pas este bun. Preotul i-a spus că trebuie să aducă odată cu copilul şi cele trebuitoare de peste an, până ce va învăţa băiatul vreo meserie ca să-şi câştige singur cele de trebuinţă. Sfânta Mânăstire nu prea are cu ce să-i întreţină pe ucenici, ci doar pe cei ce sunt mai vechi, pentru că sunt foarte mulţi vieţuitori şi cheltuielile sunt mari. S-au dus apoi să vadă o chilie unde va sta băiatul. Tatăl, bucuros s-a întors acasă, i-a făcut bagajul băiatului şi cu o căruţă s-au dus la Mănăstirea Neamţ, dând băiatul în grija acelui preot cu care vorbise.
După vreo două zile de şedere la mănăstire, părinţii s-au întors acasă, iar băiatul a rămas la mănăstire în grija preotului care l-a primit. După un an, cât a fost sub ascultare de „frate”, a primit dulamă şi culion. Părul i-a crescut destul de lung. Cânta cum putea pe la strană, mai mult zicea câte un „Amin”, şi ţinea isonul pentru că voce nu prea avea. Din acel copil sfios, a devenit unul îndrăzneţ şi cu înclinare spre cele lumeşti. La Crăciun şi la Paşti a venit acasă îmbrăcat în acele prea plăcute haine călugăreşti. S-a dus la biserica din sat ca să cânte la strană dar nu era pe placul cântăreţilor. Tot timpul se uita după fetele din sat care veneau să se închine la icoane. Terminându-se slujba şi ieşind din biserică, în drum spre casă, nu şi-a găsit vorbă cu băieţii de seama lui ci cu fete. Iar ele fugeau de el, zicând că e călugăr şi nu trebuie să vorbească cu el. Plecând înapoi la mănăstire, nu a trecut mult timp, şi-a găsit o fată cu care a venit la părinţi, de râsul satului, spunând că se însoară. Tatăl i-a bătut pe amândoi, pe el, l-a trimis înapoi la mănăstire. De acolo, s-a întors cu toate lucrurile stând la cineva în sat şi s-a însurat fără voia tatălui. Băiatul şi-a făcut o casă şi a rămas în sat, mergând câte-o dată pe la biserică pentru a cânta la strană. 
In concluzie, părinţii greşesc atunci când pun înainte dorinţa lor şi nu pe aceea a copiilor. Mai ales, pentru a intra în mănăstire şi pentru a trăi viaţa de acolo în ascultare necondiţionată, în curăţie trupească, în sărăcie de bună voie, în smerenie şi rugăciune; trebuie mai întâi o analiză profundă a firii şi a pornirilor. Trebuie să ai firea potrivită pentru o viaţă de mănăstire.

 
Unde  duce neasculatarea fata
de  părinţi
 
        Î

ntr-un sat era o familie de creştini adevăraţi. Familia număra zece copii, cu părinţii încă doi şi încă doi cu bunicii, în total erau paisprezece persoane la un loc. Relaţia dintre ei se întemeia pe iubire, pe vorba cea bună, pe ascultarea părinţilor şi a bunicilor şi pe respectul acordat de către cel mai mic celui mai în vârstă. În casa lor se practica rugăciunea, milostenia şi munca cinstită care, erau lege pentru toţi cei din casă şi fiecare se mulţumea cu cât avea; nu se plângea nimeni niciodată de lipsă sau că ar fi ceva prea greu pentru el, toată lumea accepta fără cârtire situaţia.
Căci scris este la Cartea Sfântă: „să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte78 fiecare respecta acest îndemn biblic şi nu se zgârceau de a face milostenie, pentru care şi Dumnezeu avea grijă de ei, făcând ca munca lor la câmp să se întoarcă cu rod însutit ca să poată da şi celor lipsiţi.
Şi tot aşa au mers lucrurile, până ce satana a pornit un mare război asupra acelei case pentru că nu-i plăcea să vadă atâta iubire, atâta milostenie, atâta rugăciune şi atâta ascultare. De aceea, a ridicat gânduri rele între ei. Pe cei mai bătrâni nu i-a putut clinti, dar pe un copil, pe cel mai mic l-a vânat prin slugile lui credincioase din afara casei.
Astfel, a făcut să se întâlnească acel tânăr cu un altul care avea tot felul de patimi: fumatul, curvia, beţia, furtul, sudalma şi minciuna. Acesta, întâlnindu-l pe acel tânăr, îl servi cu o ţigară. La început ezita de a o fuma şi a pus-o în buzunar. Celălalt văzând lucrul acesta, nu s-a lăsat şi îl pofti la o casă, că, are să-i arate ceva. S-a dus. Acolo, a găsit băutură şi pe alţi tineri cu fete stricate adunaţi laolaltă. Când l-au văzut acei tineri, l-au primit cu bucurie şi l-au poftit între ei. L-au servit cu rachiu şi apoi cu o ţigară. Fiindu-i ruşine de a refuza, le-a primit pe toate şi a făcut şi el, la fel ca ei. Apoi, a urmat un joc de cărţi, la care a fost iniţiat de a învăţa şi el să joace. Apoi, unul dintre ei a scos o vioară şi a început să cânte, iar ei au început să bea, să danseze şi fetele îl copleşeau cu atenţia lor toată. După câteva ceasuri, petrecerea s-a terminat şi s-a anunţat că vor continua şi a doua zi, dar, cu condiţia ca fiecare să aducă câte un pachet de ţigări, o sticlă de rachiu, o fată cu care să se distreze şi bani pentru muzicanţi.
Plecând bucuros de la petrecere, se gândea că a dat fericirea peste el, aşteptând cu nerăbdare ziua următoare, dar, trebuia să aducă şi cele spuse. Ce să facă? Să ceară de la părinţi şi să-i spună ce a făcut în acea zi nu putea, că îi era ruşine, pe deoparte, iar, pe de alta, se temea de ocară. Dar cum să facă rost de bani? S-a dus cu mintea la cuibarele cu ouă a găinilor din poiată, poate va găsi aici ceva. A căutat în cuibar, a găsit câteva ouă, le-a pus în buzunar şi le-a vândut pe bani la prăvălia din sat, fără să spună la nimeni. Dar tot nu erau îndeajuns. Atunci, s-a gândit să prindă o găină şi peste noapte să plece ca s-o vândă. Zis şi făcut. A doua zi mama lui a numărat păsările. Una lipsea, iar de lipsa ouălor nu a băgat de seamă. Spuse de lipsă şi tocmai el răspunse că a văzut cum un uliu se repezise la păsări, dar, fiind departe, nu a văzut dacă a luat ceva sau nu. Şi astfel a scăpat cu minciuna şi a venit timpul să plece la petrecerea cu tinerii. Acum avea tot ceea ce i se ceruse. Se bucurară toţi căci aveau şi un plus, de au împrumutat pe alţii ce nu au putut aduce tot.
A trecut şi acea zi de distracţie. Un vecin le-a spus părinţilor ce face băiatul lor. Ei l-au întrebat, dar el nu a recunoscut nimic. Tatăl său a început să-l urmărească ca să se convingă că fiul lor nu minte. L-a văzut cum fură ouăle din cuibar şi cum prinde găina pe care a dus-o s-o vândă. Atunci, părinţii l-au mustrat mai cu asprime. El a tăcut, nu a zis nimic. În schimb a început să se păzească mai mult faţă de părinţi şi fura de unde nu se aşteptau. Au urmat şi alte mustrări şi apoi o bătaie zdravănă. În urma acestui fapt şi la îndemnul prietenilor săi, băiatul a părăsit casa părinţilor şi s-a dus în lume ca să-şi câştige banul lui şi să facă ce o vrea cu el, fără să-l mai ia cineva la întrebări. A plecat. Cât a avut încălţămintea şi hainele de acasă bune, a dus-o mai bine. Că hrana şi tutunul îl avea din muncă, doar la băutură mai rămânea dator şi pe a doua lună.
Cât a fost vară, a dus-o bine, dar când frigul a început a se lăsa, iar şantierele au încheiat lucrul şi nu mai avea de unde să câştige bani, cum hainele i se uzaseră şi trebuiau cumpărate altele, a început să simtă lipsa şi să-l cuprindă suferinţa. Dar, ce nu face tinereţea pentru a se arăta voinică? Dormea cum putea, muncea mai mult şi toate acestea au mers până ce a primit o boală grea. A fost dus la spital în stare de nesimţire, iar doctorii văzându-l, au strigat că e prea târziu, că boala l-a copleşit. Au fost chemaţi părinţii lui, care nu mai aflaseră nimic despre el de când plecase. Văzându-l în acea stare, nu le venea să creadă că este fiul lor şi se tot întrebau ce e cu el?
Atunci doctorii, cu câteva injecţii, l-au scos din acea comă în care era, iar el, deschizând ochii pentru ultima dată, şi-a recunoscut părinţii şi fraţii şi zise: „Mama! Tata! Nu v-am ascultat şi-mi pare rău”. Părinţii cunoscându-l după vorbă, au început să plângă. Iar el le-a mai zis: „Iertaţi-mă că nu v-am ascultat”. Neascultarea faţă de părinţi duce lamoarte.
__________________________
78.-Iisus Sirah4, 1.

 
Pentru  cei  cu dragoste
de  părinţi
 
     E

ra o familie de ţărani, ca toţi ţăranii trăitori la ţară, având de toate numai din munca câmpului. Au avut cinci copii, foarte ascultători. De aceea şi lucrul le-a mers cu spor şi pe toţi i-a căsătorit bine. Însă, din cei cinci numai unul era mai iubitor de părinţi, mai bun la suflet. În fiecare zi îşi vizita părinţii, nu ca să le ceară ceva, ci să-i întrebe de ce mai au nevoie, ca să–i ajute, căci, aşa cum erau, bătrâni, aveau nevoie de multe. Iar de câte ori nu mergea cu mâna goală, ci le ducea câte ceva, ba pâine, ba plăcinte, ba mere sau vreo mâncare pregătită şi îi ajuta la muncă. Iar ei mereu îl binecuvântau cu cuvintele: „Dumnezeu Cel Mare şi Bun să poarte întotdeauna grijă de tine, cum porţi şi tu grijă de noi, să te izbăvească întotdeauna de nevoi.”
Ceilalţi fraţi, au auzit de faptele fratelui lor, dar nu se înţelepţiră şi ei, să-şi lase zgârcenia şi răutatea, ci erau invidioşi pe el şi cugetau cu răutate asupra lui. Ei nu–şi vizitau părinţii atât de des, încă îl luau în râs pe acest frate, zicându-i:
-Tu, te duci pe acasă, pe la moşnegi, iar ei nu îţi dau nimic decât numai vorbe goale. Fratele, le răspundea:
-Tare-i bine şi când primesc numai vorbe, măcar cât ne sunt părinţii în viaţă, că sunt în câştig şi cu ele. Însă ei îi răspundeau:
-Să vedem şi noi cam ce rod au să-ţi aducă ţie acele vorbe! Ei te tot duc cu vorba, ca să te câştige.
-Cred că au şi dreptul, le-a răspuns el, că pentru cele câte mi-au dat mie, cât am fost mic, se cuvine să-i ajut şi eu acum la bătrâneţe.
-O, ce te înşeli frate, cu aceste păreri, au zis ei. Ei, ca părinţi au avut datoria să ne dea şi, ca atare, ce răsplătiri să le mai dai? Vezi cât de mult te înşeli? Iar el, le-a răspuns:
-N-aveţi dreptate în cele ce spuneţi.
-De ce n-avem dreptate?
-Apoi, vedeţi voi familia Oproiu, că şi-au scos toţi copiii betegi? Unul este cu nasul mâncat de porc, altul cu picioarele strâmbe de cum a fost ţinut în faşă, altul este surd, pentru că l-au lovit peste urechi când era mic, iar noi datorită grijii lor suntem sănătoşi şi nu avem nimic din suferinţele acestea. Suntem sănătoşi cu toţii. Deci, părinţii lor n-au avut aceeaşi datorie ca şi ai noştri? Nu merita măcar să fie ajutaţi şi numai pentru aceasta?
-Atunci, dă-le tu ajutor, că noi n-avem să ne pierdem timpul, cum îl pierzi tu, primind în schimb cuvinte goale. Şi aşa s-au despărţit, frăţeşte.
Dar Dumnezeu, care le aude pe toate, a trimis pe Îngerul Său cu binecuvântare şi cu pedepse pentru fiecare după faptele lor. Pe cel binecuvântat de părinţi, l-a binecuvântat şi El, cu rod mult în cultura câmpului, în livadă şi în vite, iar familiei sale i-a dat sănătate deplină. Iar peste ceilalţi s-a pornit stârpiciune în munca lor, stârpiciune în vitele lor, nerodire în pomi, iar, peste toţi cei din familie a trimis boli. Necazurile şi cheltuielile cu spitalele i-au făcut să piardă aproape totul din ceea ce au agonisit ani de zile. Şi când şi-au dat seama că şi oamenii din sat cunosc păcatul lor pentru care pătimesc, s-au dus ruşinaţi la părinţii lor şi la acel frate ca să-i roage de iertare pentru acele vorbe de desconsiderare a părinţilor, pentru păcatul ce l-au făcut faţă de Dumnezeu, că nu şi-au iubit părinţii. Iar părinţii şi fratele în bunătatea inimii lor i-au iertat, şi Dumnezeu a ridicat de la ei pedepsele, pentru că Legea era acum respectată.


Unde  duce  asprimea părinţilor ?
 
     E

rau nişte părinţi care se purtau foarte aspru cu copiii lor, pentru a-i ţine cuminţi şi ascultători. Să râdă sau să se joace cu ei nu era deloc în concepţia lor. Tot timpul numai porunci şi, la cea mai mică greşeală, bătaie, până ce copiii au ajuns mari.
La răceala pe care o arătau părinţii faţă de ei, au început şi copiii să le arate părinţilor aceeaşi răceală. Şi această stare s-a agravat mai ales de când duşmanii părinţilor, care, aveau de mult gând de răzbunare, pentru o nemulţumire mai veche, i-au întors pe copii împotriva propriilor părinţi. I-au luat pe la casele lor, le-au arătat dragoste multă, spunându-le că părinţii lor sunt foarte nedrepţi şi duri şi că ei sunt acum mari şi pot face ce vor.
După o bucată de vreme, când au fost siguri că s-au ataşat copiii de ei şi i-au putut rupe de dragostea părinţilor, au socotit că a venit vremea să se răzbune şi de a-i face de râs. Astfel, au organizat petreceri, ocazie cu care i-au îndemnat pe copii la desfrânare şi să se căsătorească cu cele mai desfrânate fete din sat şi dacă părinţii se vor opune    să-şi ia lucrurile de la ei, şi să plece de acasă la acele fete desfrânate. Zis şi făcut. Au vorbit cu părinţii şi ca răspuns, amândoi băieţii au primit o bătaie zdravănă.
Într-o zi, părinţii lor au trebuit să plece la oraş şi ei au rămas singuri, şi-au luat lucrurile şi au plecat la acele fete. Iar părinţii lor şi-au luat copiii acasă, schimbându-şi asprimea ce-au avut-o faţă de ei în bunătate, ştiind că aceasta a fost cauza ce i-a determinat să plece.

 
Unde  duce  nedreptatea părinţilor? (1)
 
       O

familie ce se trăgea dintr-un neam mare avea doi băieţi. Al doilea era mai serios, mai calculat la treburi şi mai plin de duhul credinţei. Nu era sărbătoare şi Liturghie în care el să nu se ducă la biserică cu lumânări. Celălalt, era mai comod, mai leneş, învăţat să doarmă şi să mănânce mult, iar la biserică mergea doar când avea vreo haină nouă, ca să se laude cu ea, de altfel, se plictisea în biserică. Amândoi au reuşit să termine Seminarul Teologic şi  Facultatea de Teologie. Şi cum tatăl lor era preot, trebuia ca, după legea pământului, cel mai mic copil să moştenească averea familiei. Cel mai mare, cel leneş şi comod, ştiind această regulă, se purta mereu cu linguşiri faţă de părinţi, arătând iubire multă faţă de gospodărie, pe la bucătărie o mai ajuta pe mama, aşa că părinţii s-au gândit că ar fi mai bine pentru întreţinerea gospodăriei s-o dea fiului celui mai mare şi nu celui mai mic.
Până atunci, între fraţi era armonie, dar cum părinţii şi-au făcut cunoscută intenţia lor, fraţii au început să se urască, o ură întreţinută de aroganţa de neînchipuit a fratelui celui mai mare. De atunci, ura s-a tot adâncit, până ce s-a ajuns la fapte extreme şi greu de controlat pentru părinţi. Cel mai mare, pentru a înlătura posibilitatea revenirii părinţilor la ce spune tradiţia de a da celui mai mic moştenirea, căuta să-l fugărească pe fratele mai mic de acasă. De aceea căuta cu orice prilej să adâncească tot mai mult ura între părinţi şi fratele lui, venind cu fel de fel de minciuni. Au ajuns părinţii să-l bată pe nedrept şi să-l ocărască pe cel mic de nenumărate ori. Dar toată răbdarea are un sfârşit. Când a văzut cel mai mic că nu are încotro,   s-a căsătorit şi s-a dus undeva departe, rămânând în casă cu părinţii fiul cel mare şi o soră, care, avea şi ea drept la o parte din moştenire. A reuşit să-i pună în duşmanie pe părinţi cu sora lui pentru a-i determina s-o alunge de acasă, ceea ce s-a şi întâmplat silind-o părinţii pe fată să meargă să-şi caute servici pentru că, gospodăria este a fratelui mai mare. Fata, a plecat la oraş şi a intrat în servici.  Şi aşa, fiul mai mare şi-a atins scopul. Dar Dreptul Judecător, Dumnezeu, care vede toate, a trimis un preot ca să le mustre faptele. Dar ei i-au răspuns că au făcut bine ceea ce au făcut şi aşa este drept.
Atunci, preotul le-a spus că în curând se va vedea adevărata dreptate. Nu a trecut mult şi judecata lui Dumnezeu a venit peste ei, în felul următor: pe mama, care îl susţinea pe cel mai mare şi care a ţesut toată intriga între fraţi şi părinţi pentru a reuşi, Dumnezeu a chemat-o la judecată prin moarte. Apoi la acea avere şi casă a trimis nişte vrăjmaşi ce-i ameninţa cu moartea, îi înspăimânta cu închisoarea şi cu multe necazuri de i-au făcut să renunţe la întreaga moştenire şi s-o cedeze acestora în schimbul unui servici la oraş. Astfel, cel mai mare a pierdut întreaga moştenire pe nimic mergând la oraş unde să muncească pentru o bucată de pâine, iar pe tatăl lui bătrân şi neputincios l-a lăsat pe drumuri, să cerşească pe la porţile oamenilor, fără nici un sprijin, el care se arătase atât de iubitor faţă de fiul său mai mare.
Vai de acei părinţi care nu fac dreptate fiilor lor şi sunt părtinitori numai cu unul în detrimentrul celorlalţi fii.


Unde  duce  nedreptatea părinţilor? (2)
 
     E

rau nişte părinţi ce aveau doi fii, avere nu aveau prea multă, dar aveau de toate cu îndestulare. Zilele şi anii au trecut repede, copiii au crescut mari şi trebuiau aşezaţi la locul lor. Adesea, părinţii se întrebau pe care să-l lase în casă şi pe care să-l îndepărteze. Mama îl dorea pe cel mai mare, iar tatăl pe cel mai mic. Legea pământului spunea că cel mai mic rămâne în casă cu părinţii. Nici unul nu avea casă făcută şi nici vre o pereche de boi în plus pentru când se vor însura. Copiii nu au fost chibzuiţi şi strângători, tot ce câştigau cheltuiau pe mâncare şi băutură. Soluţia ar fi fost ca unul să rămână în casă, iar celălalt, să se căsătorească cu o fată bogată.
În cele din urmă, l-au însurat pe cel mai mare şi i-au dat toată gospodăria. Cel mai mic, văzându-se dezmoştenit, a plecat într-un sat îndepărtat unde s-a căsătorit fără ştirea părinţilor şi fără să se mai intereseze de ei.  Într-un târziu cel mai mic văzând că nu vin ai lui să-l vadă, s-a dus el la ei, într-o noapte. A intrat în beci, în coteţul păsărilor, în  grajd şi-a luat ce a găsit fără să spună şi a plecat. A doua zi, văzând paguba, părinţii au anunţat jandarmii, dar nu au putut să afle nimic. După câteva zile fiul cel mic a venit din nou la casa părinţilor. Însă tatăl şi fiul cel mare au stat la pândă cu armele ca să prindă hoţul ce le fura şi cum era noapte şi întuneric, nu au observat că este fiul cel mic şi au tras amândoi cu armele. Fiul cel mic a fost rănit de moarte. Când s-au dus cu lumina, au văzut că cel împuşcat era fiul cel mai mic care a fost nedreptăţit şi care a mai putut zice: „tată....., frate....!”.
Vai de părinţii ce nu împart cu dreptate averea fiilor lor.

 
UNDE  DUCE  NEDREPTATEA PĂRINŢILOR? (3)
 
     E

ra o familie într-un sat ce avea numai un copil. Nu au vrut să aibă mai mulţi, pe motiv că nu   i-ar putea hrăni şi îmbrăca, şi nici avere nu au să le dea pentru când se vor căsători. Însă motivul adevărat era dorinţa lor de a se distra şi de a petrece şi gândul că trebuia noaptea să se scoale să schimbe scutecele copilului. Somnul cel fără de grijă era mai bun decât să nu doarmă şi să legene copii. Acesta fiindu-le motivul, au hotărât să aibă numai un copil. Nu vroiau nici să rămână de râsul lumii că sunt sterpi şi neputincioşi de a avea un copil. Cu mare greu au dat naştere la un copil pe care-l îngrijeau cu rândul.  Băiatul a ajuns mare iar părinţii se bucurau de el.  Casa şi averea adunată a rămas în moştenirea lui, iar părinţii îi ziceau să rămână în casă, ca să fie cineva să caute şi de bătrâneţile lor.
A venit vremea căsătoriei lui. S-a căsătorit cu o fată de neam bogat şi de vază în sat. După ce au făcut nunta, o nuntă mare şi frumoasă cum n-a mai fost alta în sat, tinerii s-au ţinut de cuvânt şi au rămas cu părinţii băiatului.
La o luna după căsătorie părinţii băiatului le zice tinerilor: „Iată, v-am ţinut o lună de zile, iar noi încă nu suntem bătrâni ca voi să ne îngrijiţi de pe acuma, încă mai putem să ne purtăm de grijă şi singuri. De aceea, voi să plecaţi şi să vă faceţi ceea ce vă trebuie din munca voastră şi la bătrâneţe, când vom slăbi, vă vom chema şi veţi rămâne aici.”
Auzind tinerii vorba aceasta, li s-au părut o glumă şi nu au luat-o în seamă. Însă părinţii au repetat aceste vorbe de data aceasta pe un ton poruncitor. Atunci şi-au data seama că părinţii vorbesc serios şi că trebuie să plece. Nora şi-a adunat zestrea pe care a primit-o de la părinţii ei şi s-a pregătit de drum.  Băiatul, a mai încercat pe lângă părinţi să-şi dea seama dacă trebuie să plece sau nu şi dacă îi dau şi lui ceva ca să nu plece la socri cu mâinile goale. Dar, tatăl    i-a zis că din cele pe care le vede nu va lua nimic, că sunt ale lui. Atunci tânărul a plecat fără nimic şi cu ruşinea că trebuie să trăiască din averea soţiei.
Însă, vrăjmaşul cum nu doarme, îl îndeamnă că pentru o aşa nedreptate făcută de părinţi, ar trebui să se răzbune.
A început să meargă noaptea la părinţii lui şi să-i fure. Părinţii văzând că li se fură din gospodărie, au strâns tot ce aveau pe afară, pe la grajd, prin beci punând zăvoare şi lacăte.
Au anunţat şi jandarmii reclamând că li se fură din gospodărie.
Văzând că totul a fost strâns şi că nu are cum se mai răzbuna, vrăjmaşul i-a dat în minte, să vină cu benzina să stropească peste tot, să blocheze toate uşile şi să dea foc la întreaga gospodărie. Nu a stat mult pe gânduri şi a trecut la fapte. A dat foc de a ars întreaga gospodărie cu tot cu animale şi cu tot cu părinţi, rămânând numai cenuşa. 
Iată cum o nedreptate strică de minte pe omul cel fără de credinţă şi unde poate duce răzbunarea, la crimă patricidă.
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 927
Afisari total: 16906840
Vizitatori online: 4

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol