Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
pag.107 - 115 desfranarea
Unde duce desfrânarea?
 
     V

estea răutăţii unui om a trecut multe hotare, peste multe sate, acest om era Toader Iacob din satul Pârăul Glodului. Tâlhării de tot felul, furturi de prin case, din curţi, din livezi, din ogoare, de unde se nimerea şi ce-i cădea la îndemână. Era căsătorit dar nu avea copii. Soţia lui era mult chinuită şi terorizată de el, o bătea fără de motiv. Era cioban şi îşi aducea la stână în fiecare an, fete şi femei ce le obliga să stea cu el, minţindu-le că le va lua în căsătorie. Multe care nu-l cunoşteau şi se încredeau în promisiunile lui cădeau în capcană.
Într-o zi s-a făcut dispărut, lăsând vorbă soţiei să spună, dacă îl va căuta cineva, că a plecat departe într-o călătorie, nu ştie unde, cu câteva zile mai înainte de a se întâmpla ultimul furt. S-a dus şi a stat o vară întreagă, până ce a primit răspuns că nu este urmărit, nici bănuit şi că furtul a fost pus pe seama altcuiva. Acolo, departe, a stat la o casă de oameni cinstiţi şi gospodari, minţindu-i că el este văduv şi un bun gospodar. Astfel a ademenit pe fata acelui gospodar, de care a profitat promiţându-i că se va căsători cu ea, dar numai după ce va pleca la el în sat pentru că acolo vrea să facă nunta. Dacă a văzut că a lăsat-o însărcinată, şi-a pus în gând să scape de ea. Într-o zi s-a hotărât la această faptă mârşavă, a cerut zestre de la părinţii ei şi-a făcut bagajul şi a luat-o cu el s-o ducă acasă pentru a se cununa. În drum, s-a oprit în dreptul unor girezi de paie pentru a se odihni. S-a urcat pe o gireadă, a făcut loc adânc, a urcat-o pe ea spunându-i că acolo va fi protejată, s-a dat jos, a dat foc la gireadă şi-a luat bagajul şi a plecat. Gireada de paie a ars cu tot cu fată. 
Iată unde duce însoţirea cea nelegiuită-desfrânarea!

 
Ce  face  desfrânarea?
 
   E

ra în Valea Glodului o femeie, Nataliţa Pleşca. Nu era căsătorită, dar avea trei copii din patima desfrânării. Fel de fel de oameni atrăgea spre această patimă, bătrâni şi tineri, însuraţi şi neînsuraţi, până şi minori. Era multă ceartă la casa ei, cu femeile înşelate din sat, ce veneau şi o certau ca să le lase bărbaţii în pace. Însă ei nu-i păsa, avea trei copii pe care-i întreţinea din această patimă urâcioasă a desfrânării.
La biserică, nici la Paşti nu se ducea. De spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nici nu voia să audă. Dar Dumnezeu, Cel ce rabdă pe cel păcătos, a răbdat-o şi pe ea până într-o zi, că, poate azi sau mâine se va întoarce de la calea cea rea şi întunecoasă a păcatului, măcar la bătrâneţe - dar ea, nici să pomenească de aşa ceva. 
Dumnezeu, ştiind că nu se va mai întoarce niciodată şi nu se va căi pentru păcatele ei şi ca să nu mai facă şi pe alţii să cadă, i-a dat boală în trup. Satana i-a trimis un bărbat plin de sifilis şi a umplut-o de această boală. Ea neştiind ce boală are şi neştiind să se trateze, boala a înaintat. Într-un târziu s-a ridicat la creier şi îndată a înnebunit. Copiii, de spaimă, că erau mărişori, au fugit de acasă, pentru că ea în nebunia ei, îi ameninţa şi fugea după ei ca să-i ucidă.
Într-o zi, după sfatul satanei, s-a îmbrăcat cu toate hainele pe care le avea, şi-a înfăşurat gâtul cu broboadă de lână şi s-a aruncat în fântână şi s-a înnecat.
Iată unde duce desfrânarea şi îndepărtarea de cele sfinte!

 
Pentru  desfrânaţi  şi  preoţii  duhovnici
 
        Î

ntr-un sat era un copil care nu prea asculta de părinţi, dar, luase şi el obiceiul cel rău al părinţilor, îi plăcea desfrânarea. Tatăl lui îşi lăsase femeia şi făcuse o copilă la o femeie din sat. Iar soţia lui la fel apucase şi ea în altă parte pe drumul desfrânării.
Venind timpul de armată, băiatul s-a dus să facă serviciul militar. In timpul serviciului militar, a trăit cu fiica unui colonel pe care voia s-o ia în căsătorie. Însă părinţii ei, primind de veste, s-au opus şi nunta nu s-a mai făcut. Venind acasă, căuta să se căsătorească. Erau multe fete bune în sat, dar la toate le găsea diferite motive, până ce a ajuns de a luat în căsătorie pe acea copilă pe care o făcuse tatăl lui cu o femeie desfrânată din sat. Era sora lui din desfrânarea tatălui său. Toate insistenţele părinţilor de a nu se căsători băiatul cu acea fată, au fost zadarnice. Iar fata era mai desfrânată decât mama ei, care trăise cu tatăl lui şi, deci, amândoi aveau acelaşi tată, adică erau fraţi după tată.
Au făcut nuntă frumoasă şi s-au apucat de înjghebat o gospodărie. Însă ea nu s-a lăsat de obiceiul desfrânării.
Desfrânarea şi beţia îi erau ca două surori cu care a mers în viaţă până la moarte. El tăcea, nu-i căuta vina, pentru că şi el era la fel, era şi el vinovat.
El, văzând că pe toate le-a dobândit, că şi-a ridicat o casă frumoasă, şi-a plantat o livadă, şi-a pus în gând să-şi facă curăţenie în suflet de vechile păcate, să le părăsească cu totul, încât să-şi cureţe sufletul şi să-l facă ca o grădină. S-a dus la un duhovnic la o mănăstire de şi-a mărturisit toate păcatele tinereţii.
Duhovnicul, i-a dat canon ca să-şi plângă toată viaţa păcatele şi i-a hotărât să poarte barbă până la sfârşitul vieţii. A purtat barbă toată viaţa.
Dumnezeu, l-a mustrat toată viaţa pentru păcatele tinereţii lui, prin fiica lui cea mai mare care ducea o viaţa desfrânată ca a tatălui său şi a maicii sale. Băiatul a luat calea mănăstirii, fapt pentru care era bucuros că măcar prin baiatul lui să-i vină un strop de bucurie, dar şi pentru băiat a trebuit să plângă pentru păcatele lui, căci băiatul a părăsit mănăstirea şi a venit acasă ca să se însoare.
O săptămână întreagă a plâns în hohote şi s-a învinovăţit că numai din cauza păcatelor lui, Dumnezeu îl pedepseşte prin copiii lui, spunând până ce a murit, repetând tot timpul şi la toată lumea: „Părinţii mănâncă auguridă şi la copii li se strevezesc buzele... Părinţii greşesc şi copiii pătimesc...”
După moartea sa fiul cel mai mic a părăsit monahismul şi preoţia şi s-a căsătorit.
Aşa bate Dumnezeu pe om pentru fărădelegile sale, ca să-şi vadă păcatele, să se căiască şi să capete iertare.


Pentru  cei  desfrânaţi
 
     E

rau doi verişori, care, pe lângă rudenia ce-i lega, erau şi prieteni de mici copii. După ce au terminat şcoala din sat, unul s-a dus la vamală şi celălalt la Seminar, că aşa au dorit părinţii. În timpul şcolii îşi tot scriau, iar în timpul vacanţelor erau nedespărţiţi la petreceri. Cât au fost copii, se asemănau în gândire şi idei, dar, după ce au mai crescut, cel de la vamă, a luat calea desfrânării. Împreună erau la toate petrecerile dar când se ajungea la altfel de ocazii, cel cu Seminarul se oprea.
Celălalt, intrigat de atâta dârzenie, s-a gândit să-i întindă o capcană de mai înainte pregătită, să vadă de nu-l va putea birui. După ce a pregătit tot, i-a făcut invitaţia de a merge în oraş, pentru cumpărături. Seminaristul nu s-a împotrivit şi au plecat. Pe stradă s-au întâlnit cu o domnişoară necunoscută de Seminarist, iar verişorul lui se făcea că nu o cunoaşte nici el, dar din felul cum a luat-o la vorbă Seminaristul s-a priceput că o cunoaşte. Au făcut cunoştinţă şi după puţină vorbire ea îi invită acasă la ea, că e obosită. Ei au primit invitaţia şi au mers împreună. Acolo, au intrat într-o cocioabă, ce sta să se dărâme. Cum au intrat, cel cu vamala a făcut pasul dorit, după care ea îl invită şi pe celălalt. Iar el i-a răspuns: „Lasă acest lucru până la căsătorie, că m-oi sătura de el atunci.” La aceste vorbe vărul său s-a ruşinat, iar desfrânata s-a înroşit toată, după care au ieşit. Pe drum la întoarcere nu au mai discutat nimic despre ce s-a întâmplat în oraş. Şi iată că a venit momentul  căsătoriei. Cel cu Seminarul s-a căsătorit şi a avut cinci copii, iar cel cu vamala a rămas sterp, a înfiat o fiică a unei surori pentru a o creşte. Căci scris este „Să nu fii desfrânat” (Ies. 20). Cel desfrânat îşi taie singur ramurile vieţii fericite.

 
PILDĂ  PENTRU DESFRĂNAŢI

    E

ra un om din marea clasă socială ce avea sub conducere directă vreo trei mii de suflete de tot felul şi tineri şi bătrâni. Era căsătorit şi ţinea de soţie pe una ce era tot din clasa socială mare. După naşterea primului copil între ei s-a ivit păcatul desfrânării, care l-a prins strâns în mreje pe el. Cu mici daruri înşelase mintea multor femei. Lumea ştia peste tot. Alţii îşi mai luase îndrăzneala să-i zică în faţă. Scandalul cu soţia era zilnic. Ea mai născuse doi copii. În cele din urmă văzând că n-are ce-i face, se linişti, iar el făcea ce dorea. Dar pedeapsa de sus, îi veni, nu întârzie. Copiii cei făcuţi în sat au început să-l fure, să-i ceară pământ şi casă, pentru căsătorie. Copiii lui, cel mai mare redus la minte. Al doilea nu se mai căsători, urmând mai bine tatălui în desfrânare. Iar al treilea era o fiică care se căsători, după ce mai înainte desfrânase, iar apoi sotul a căzut în desfrânare şi se despărţi de ea, iar ea de supărare muri. Supărarea era mare, de câte ori îşi vedea în felul acesta familia, dar mai avea încă, că nu putea noaptea dormi, că fii din sat, îi venea să-i umble prin ogradă, furând tot ce găsea în cale. Această viaţă, se prelungi, până veni, vremea de se sesiza oameni politici şi îl aresta. Atunci acei fii de prin sat, au băgat pe timp de noapte, nişte cărţi nepermise în grajdul său fără să ştie el. După care veni poliţia la control şi le găsi şi-l arestă, condamnându-l la mulţi ani închisoare.
Ceea ce faci la tinereţe se răzbună la bătrâneţe. Nu rămâne trecut şi uitat. Dumnezeu nu uită, pentru El trecerea timpului nu există şi trimite fiecăruia ce merită.

 
Pocăinţa unei  desfrânate
 
     D

oi călugări, trebuind să meargă într-un loc îndepărtat, au poposit peste noapte la o casă de oaspeţi. Acolo, printre multă lume, au văzut o tânără ce o însoţeau trei tineri, ce păreau a fi desfrânaţi. Călugării, pentru a nu vorbi vorbe deşarte sau a asculta pe cei care le vorbesc, au scos Sfânta Scriptură şi au început să citească cu voce tare. Au citit multe versete din Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, printre care şi pe acelea cu desfrânata pe care au adus-o iudeii în faţa Mântuitorului acuzând-o de adulter şi după lege trebuia să fie ucisă cu pietre, pe care El o iartă scriind pe nisip: „Cine este fără de păcat, să ia primul şi să arunce cu piatra”. 79
După ce au citit acest verset, cei trei tineri împreună cu fata s-au apropiat de călugări. Însă, călugării le-au zis:
- Vai, nu vă apropiaţi de Cartea aceasta Sfântă, că sunteţi necuraţi. Atunci, tinerii au zis:
- Mântuitorul Iisus nu s-a îngreţoşat de acea femeie păcătoasă, voi de ce vă îngreţoşaţi?Călugării le-au răspuns:
- Pentru că acea femeie păcătoasă a spus că nu se va mai întoarce la păcat şi a devenit şi sfântă. La aceste vorbe, fata din han a zis:
-Nici eu nu mă mai întorc la păcat, dar învăţaţi-mă ce să fac? Iar ei au dus-o la o Mănăstire de Maici şi au făcut-o monahie.
_______________________
79.-Ioan,8,7.

 
Când MÂNÂSTIREA  E PREA APROAPE DE LUME
 
     E

ra un schit în partea de nord a Moldovei, care a fost făcut în mijlocul satului. Pentru sufletele credincioase şi tari în credinţă era un bine, pe lângă slujba de sărbători a parohului, mai puteau să asculte slujbe şi în celelalte zile. Apoi, unde mai pui că Duhul Mănăstiresc al slujbelor cu sobor şi diacon înălţau sufletul mai mult decât slujba parohială. De aceea, cei mai mulţi mergeau la slujbele de la Schit. Iar acest fapt era un mare rău şi un permanent pericol pentru sufletele monahilor.
Cei mai tari rezistau ispitelor de tot felul, dar unii mai slabi se sminteau şi cădeau. Aşa că mulţi fraţi ce au venit pentru a-şi închina viaţa mănăstirii au trebuit s-o părăsească şi unii dintre ei să ia calea căsătoriei. Până şi stareţul a căzut în grea sminteală. Pentru că, pe de o parte, avea acel venit zilnic, pe care nu-l putea realiza preotul de sat, apoi venitul de pe pământul şi gospodăria Mănăstirii ceea ce l-a atras în cursa iubirii de arginţi şi a gândului de avere, o ispită alunecoasă în care a căzut. Pe de altă parte era lumea prea aproape care smintea, pentru că nu veneau toţi cu gânduri de înger, ci şi de demon, de a ispiti, ceea ce  l-au făcut să cadă în cursa desfrânării şi a ajuns să-şi piardă capul şi să facă ceea ce nu a mai făcut nimeni înaintea sa. La ademenirile unor tinere desfrânate a adus lăutari, a făcut petrecere în chiliile schitului, până şi slujba de miezul nopţii n-o mai făcea.
Lumea din sat l-a reclamat la cei mai mari. Ancheta care a urmat, nu a pus capăt la ceea ce se petrecea acolo, pentru că prin darurile primite de la stareţ inspectorul a schimbat conţinutul reclamaţiilor şi a acoperit adevărul. S-a spus că acea petrecere nu a fost în mănăstire ci la una din casele învecinate cu schitul şi s-a crezut că este în mănăstire. Stareţul a avut grijă şi de lăutarii care au cântat  dându-le şi lor daruri ca să spună că n-au cântat în mănăstire ci la o casă din vecini.
În loc să fie înlocuit, a fost lăsat mai departe. Însă, toate darurile pe care le-a dat erau din vistieria şi hrana monahilor, ceea ce a adus multă lipsă şi suferinţă celor câţiva cuvioşi vieţuitori.
Diavolul care nu se lasă până ce nu obţine ceea ce vrea din locul unde apucă să intre, a făcut ca aceste ispite să se înteţească şi mai mult.
Stareţul timp de un an de zile a adunat ceva avere, dar numai pentru el. Desfrânatele nu au încetat să calce pragul mănăstirii ducând în ispită şi tulburând liniştea mănăstirii.
Intr-o zi, se pomeniră monahii că nu mai au stareţ, că nu-l mai găsesc, că a dispărut fără urmă. El luase tot ce a putut din averea mănăstirii şi a plecat cu una dintre acele fete desfrânate cu care s-a însurat.
Dacă laşi pe încornoratul în mănăstire, el nu se lasă până ce nu-i scoate pe toţi călugării din ea. În mănăstire cu viaţa cuvioasă, smerită, rugătoare şi ascultătoare, duce cea mai aprigă luptă chemând în ajutor cete demonice. Nu cu lumea se luptă. Cu lumea care-i face voia se joacă, se distrează, doar în rare locuri se mai luptă întâlnid pe câte un om cu viaţă curată făcând voia lui Dumnezeu.
De aceea, un aşezământ monahal nu trebuie construit în mijlocul satului, în mijlocul lumii, ci, departe de lume.
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 7
Afisari total: 16163420
Vizitatori online: 3

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol