Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
Cap. 1 - Aratarea locurilor Rai si Iad

Unde se găsesc locurile: rai şi iad?1)

         Mă frământa gândul cu întrebarea dacă raiul şi iadul sunt numai într-un singur fel indiferent de felurimea faptelor!? Pentru a mă lămuri şi în această privinţă, Bunul Dumnezeu îmi arată următoarele:
Raiulse găseşte la Răsăritul Soarelui, cu orientarea spre răsărit, deasupra, pe pământ ca o grădină prea încărcată de roduri coapte.
Iadul, se găseşte tot în acelaşi loc, dar dedesubt, în pământ, cu orientarea spre apus.
          O vie dorinţă a sufletului meu, era de a cunoaşte şi de a şti despre tainele dumnezeieşti ale raiului şi ale  iadului. De aceea, în rugăciunile mele ceream şi acest lucru, de a vedea cum sunt şi unde sunt. Bunul Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunea mea, a îndeplinit-o pe cât a crezut că-mi face trebuinţă, şi nu odată pe amândouă şi nici pe una în întregime, ci după nedumeriri  îmi da cunoştinţă, iar ele au venit în sufletul meu, pentru a le dori şi mai mult.
          Mă frământa gândul, cum satanele duc sufletele legate la iad şi cum sunt acele porţi de aramă ale iadului, pe care Mântuitorul Iisus le-a sfărâmat şi cum arată portarii care păzeau porţile?
          Într-o zi, era în anul1952, după rugăciunea de seară mi s-au arătat următoarele:  Eram pe marginea unui drum, împreună cu un grup de tineri, toţi îmbrăcaţi în alb. Locul din jur părea a fi o grădină de zarzavat cu straturi şi pomi. Drumul mergea spre răsărit şi era foarte pietros. Deodată, a început să se audă scâncete, plâns şi strigate de groază venind din jos. Mă uit şi văd o ceată de 10-15 oameni, legaţi pachet şi înfăşuraţi cu un lanţ gros, care urcau, fiind mânaţi din urmă de nişte negrii ce-i loveau straşnic cu nişte bice. In acest timp, negrii râdeau de ei şi-i judecau bătându-i până ce au ajuns în dreptul meu. Atunci, am luat un ardel iute roşu de pe un strat, l-am rupt pe la mijloc şi l-am aruncat pe spatele negrului care era aproape de mine. Pe acesta, ardelul l-a ars fiind în pielea goală, a ţipat de usturime dând să mă lovească cu biciul, nu a reuşit, biciul a lovit pe tinerii cu care eram şi care mă protejau. Tinerii în alb,     mi-au zis să ieşim la drum şi să pornim război cu ei. Am ieşit la drum, şi am început să aruncăm cu pietre în negrii aceia. Loveau şi ei cu bicele dar nu mă nimereau, în schimb eu îi nimeream şi loveam cu toate pietrele ce le aruncam  în ei. Atunci  au  rupt-o  la  fugă,  iar  pe  oamenii ce-i aveau legaţi îi duceau cu o repeziciune uimitoare. Se făceau în faţa noastră nişte munţi din piatră acoperiţi din loc în loc cu tufişuri. Din munţi ieşeau o mulţime de negrii ce aruncau înspre noi cu pietre. Câte o piatră mă mai atingea şi pe mine. În timp ce urcam, căutam pe jos pietre ascuţite cu care loveam în plin împreună cu tinerii îmbrăcaţi în alb pe acei harapi negri ce ne-au urmărit aruncând după noi cu pietre până ce am ajuns undeva sus, de unde nu am mai văzut nimic. Am observat că acele pietre care se vedeau, erau din pucioasă vânătă, despre care se spunea că era foarte puternică. M-am uitat în dreapta mea şi am văzut un deal din piatră de cremene şi granit în care era o poartă din aramă orientată înspre apus. Poarta era de culoare roşcat-arămie lucrată în nituri. Am căutat să văd unde sunt balamalele şi încuietoarea şi nu am putut vedea. Era ca o placă mare care se deschidea  pe dinăuntru. Am mai urcat un pas şi cineva de la spate, nu ştiu cine era şi cum arăta că nu i-am vazut faţa, mi-a arătat o văgăună pe dedesupt în acel munte. Acolo jos, era o bătătură cu o intrare, iar pe jos se vedea că doarme cu faţa în jos unul îmbrăcat în alb. Cel din spatele meu mi-a zis:
- Ia piatra cea mare de acolo şi arunc-o în capul aceluia ce doarme jos ca să piară!   Dar eu i-am zis:
- Dacă este îmbrăcat în alb, nu pot să-l ucid! Îl las să trăiască!
Mergând mai înainte, îmi arată un loc unde munceau din greu nişte oameni săpând şi adunând pucioasă pe o platformă. Atunci, îmi zice:
-Răstoarnă şi împrăştie pucioasa pe care au lucrat-o!  Eu, am zis:
- Cu greu aceşti lucrători au muncit şi au adunat-o şi eu să le stric munca lor? Nu se face pentru mine!Şi dacă nici a doua oară n-am ascultat de sfatul lui, atunci s-a sculat acela ce dormea pe jos şi era îmbrăcat în alb şi cineva de la  spate  m-a  cuprins  în  braţe  şi  voia  să mă arunce într-o apă mare ce se auzea că face mare zgomot. M-am opus şi am întrebat:
- Cât de adâncă şi lată este apa?    Iar acela mi-a zis:
- De 15.000 de stadii.   Atunci, eu i-am zis:
- Nu pot să înnot atâta şi mă voi pierde aici! Am pus piciorul pe o stâncă de granit şi m-am eliberat din strânsoare aceluia care m-a cuprins în braţe şi care dispăruse, nu i-am văzut faţa. Am ieşit de acolo, trecând pe lângă stânca de granit, de la baza căreia ieşea o apăfoarte frumoasă şi curată ce curgea la vale. De aici am luat-o înapoi pe acel drum, pe lângă care, am văzut multe grupuri de oameni legaţi în lanţuri, unul după altul şi care urcau înspre munţii de pucioasă loviţi din părţi cu biciul de către harapi negrii.
 
1.2
Arătare la cererea mea de a scoate pe cineva din iad2
Apoi tot în noaptea aceia, treaz fiind, am fost răpit din nou, în felul următor : Se făcuse parcă în partea de răsărit unde stăteam eu în podul şurii la socrii mei, s-a luat acoperişul şi am văzut un soare mare şi frumos. A venit Nuţa – o cunoştinţă veche-, intrând prin partea fără de coperiş aruncându-se pe paie, plângând pentru mama sa că a murit. Mama ei se ocupa cu vrăji. De multe ori am sfătuit-o să lase acest mare păcat, dar ea în loc să mă asculte, s-a pornit cu multă ură împotriva mea, căutând în nenumărate rânduri să-mi facă rău. Pe Nuţa, fica ei, văzând-o că plânge, i-am adresat cuvinte de mângâiere, îmbărbătând-o că aşa  a  vrut  Dumnezeu  şi  poate  este  mai  bine  pentru  că, era foarte bolnavă iar războiul bate la uşă şi atunci ce s-ar fi făcut cu ea !? A plecat foarte indignată pentru că nu i-au plăcut vorbele mele de mângâiere. Eu, stând jos pe fân şi gândidu-mă la situaţia mamei sale, am avut un sentiment de libertate profundă. Soarele lumina frumos şi tot câmpul era de o frumuseţe foarte mare, cu iarbă şi flori. Ziceam că totul este al meu, mă duc să mă plimb şi eu acum liber pe acel câmp atât de frumos, ce se întindea spre răsăritul soarelui. Când să mă dau jos din pod, am văzut o mulţime de rugi, crescuţi pe pereţi şurii, şi m-am întrebat, când au fost plantaţi şi când au avut timp să crească atât de mult, pentru că eu nu i-am văzut până acum? Când m-am uitat mai bine, văd o scară pusă pe perete. M-am ridicat în picioare pentru a mă coborî pe acea scară, atunci, am văzut că sunt îmbrăcat în hainele mele cele lungi şi negre de preot şi care erau foarte bune şi curate, mi-am zis: trebuie să mă dau jos în aşa fel, ca să nu-mi agăţ  şi să rup haina. Am reuşit să cobor fără să mă agăţ. Am răsuflat uşurat şi am pornit spre soare, prin acel câmp atât de minunat. Câmpul nu avea nici pomi şi nici case, decât foarte departe. Şi cum mergeam eu şi admiram frumuseţea câmpului, m-am încălzit încât am dezbrăcat giubeaua şi am luat-o pe mână. La un moment dat mi-am adus aminte că am cerut înaintea lui Dumnezeu, de a scoate pe cineva de la chinul iadului. Mi-am schimbat direcţia de mers, şi am pornit spre apus, unde ştiam că se află acel suflet. La o bucată de drum văd un gard din scândură foarte înalt, cu scândura în picioare şi vechi de zile, iar pe lângă gard au crescut rugi agăţători, aşa cum am văzut pe peretele şurii socrilor mei, erau mai înalţi decât gardul, şi toţi rugii aveau vârfurile lor aplecate înăuntru. Am ajuns la o portiţă pe care am deschis-o şi am intrat. Lângă portiţă se afla un canton de pază. Cum am intrat, mi-a apărut în faţă un câmp acoperit de întuneric ca păcura ce se întindea până în canton. Atunci, mi-am zis : nu pot să merg mai departe pentru că mi se pot întâmpla lucruri neplăcute. Deodată, ies din acel canton trei sluţi foarte grăbiţi, care nu semănau unul cu altul, veneau spre mine, întrebându-mă:
- Pe cine cauţi şi ce treabă ai pe aici ?  Atunci,  le-am spus:
- Am o cerere pentru cineva. Iar ei au spus:
- Nu avem pe nimeni aici şi nici nu ai cui să dai cererea.
În acest timp, m-am tot dat cu spatele pentru a ajunge cât mai repede la portiţă pentru că, vedeam că cei trei mascaţi voiau să mă prindă şi să mă închidă. Ajungând la portiţă, am prins curaj. Unul dintre ei, cum stam cu mâna stângă pe gard şi cu giubeaua şi cererea în mâna dreaptă, îşi furişă mâna ca să-mi fure cererea, timp în care ceilalţi mă ţineau de vorbă ca să-mi sustragă atenţia. Toţi trei stăteau unul lângă altul. Cel de al treilea îşi ascundea faţa şi nu i-am putut-o vedea. Am observat că unul îşi întinde mâna ca să-mi ia cererea, atunci, am strigat la el:
- Ce faci ?  Dar el râzând, a zis:
- O glumă ! Am vrut să văd dacă observi !
Şi când le-am văzut planul că, voiau să mă prindă, am ieşit afară parcă tras de cineva şi am scăpat. În acel timp, mi-am văzut pălăria prăfuită şi nu ştiam de unde este aşa că doar pe acel câmp în care eram, nu era praf, ce fel de drum am făcut? Şi admirând acel câmp  atât de frumos, mi-am revenit. Acea persoană (mama Nuţei), a doua zi a murit. Spinii de pe acel perete al şurii, erau spinii urii cu care mă înţepa mereu, aceiaşi spini i-am văzut pe acel gard al întunericului unde au dus-o. Iar cei trei demoni care au ieşit din canton şi veneau spre mine, sunt cele trei păcate de care am sfătuit-o să se lepede şi că trebuie să se îndrepte dar, nu a vrut să creadă şi nu m-a ascultat. Am făcut din nou rugăciuni pentru a o vedea din nou şi mi s-a arătat aşa: În ziua înmormântării am văzut-o toată îmbrăcată în negru – culoarea hainelor împărăţiei întunericului - ea era de-a stânga, iar un demon de-a dreapta care o conducea prin trifoiul din grădina ei. Înainte de patruzeci de zile am văzut-o, îmbrăcată în aceleaşi haine negre. Purta pe gât o creangă de tei cu frunze verzi şi uscate, pe care o ţinea cu mâna. Am întrebat-o:
- Unde duci creanga aceea de tei? Iar ea  mi-a zis, foarte mândră şi bucuroasă:
- Să-mi împodobesc odaia, nu vezi ce flori frumoase are?
Eu, nu văzusem decât frunze pe jumătate verzi şi pe jumătate uscate, iar ea vedea flori  – dar, acesta i-a fost păcatul. Jos prin iarbă, am văzut ieşiţi spini ca de salcâm lungi de 5-10 cm. cu câteva frunze, şi aşa de deşi, încât spinii se ajungeau unii cu alţii.
La patruzeci de zile, am văzut-o într-o odăiţă roşie de fum, cu pereţii goi, stând pe capătul unui pat, atât de vechi,de rău şi murdar, cum n-am văzut nici la văduvele cele mai necăjite şi era acoperit cu un ţol rău, murdar, scurt şi îngust, dar foarte vechi.
1.3
Am văzut raiul
ca o livadă prea frumoasă şi prea bogată cu pomi de tot felul aşezată la răsărit şi iadul, care este aşezat spre miază noapte cu mult întuneric3
 
Bunul Dumnezeu, îmi arată următoarele spre Duminica a patra după Paşti în anul 1953 : Eram la marginea unei livezi, în partea de miază-noapte, livada era orientată spre miază-zi şi răsărit, iar eu eram cu faţa către miază-zi, parcă păzeam acea livadă de la o portiţă ce da spre miază-noapte cu mult întuneric, loc urâcios de tot şi atât de înfricoşat. Iar copacii în livadă erau fel de fel, atât de frumoşi şi cu poame coapte aşa cum pe pământ n-am văzut. Iar pe jos era o  iarbă  foarte  frumoasă. Deodată, din acel întuneric veneau spre mine nişte ţigani-căldărari, şi mă băteau la cap să le dau ceva să mănânce din acei pomi că le este foame. Auzind că le este foame, le-am dat ceva din cele ce aveam la mine, dar le terminasem şi ei erau mulţi. Atunci am zis :
- Duceţi-vă şi luaţi, câte ceva din pomi, pentru hrana voastră. Şi au început să năvălească în grădină ca lăcustele. Îngerul de lângă mine, pe care nu l-am văzut cine este, îmi tot spunea să nu le dau drumul în livadă că o să strice. Eu, i-am spus :
- Cât are să mănânce? Livada este îmbelşugată şi fiecare pom este lăsat cu crengile până la pământ de roade. Au început să mănânce din acele poame. Mâncau ca lăcustele, încât în urmă pomii rămâneau goi, de parcă ar fi fost mâncaţi de cărăbuşi, doar, pe ici pe colo, mai rămânea câte o jumătate de fruct sau frunză. Şi dacă a văzut aşa, acela mi-a zis:
- Să-i scoatem afară!
Şi am plecat să-i scoatem,  dar, nu  voiau  să  ne  asculte. Atunci, deodată s-a făcut în mâna mea un bici subţire şi lung, şi am început să-i lovesc. În acea clipă ţiganii se prefăcuseră în demoni cu coarne, în pielea goală şi în diferite culori, negri, zoioşi, răpănoşi. Au început şi ei să vină asupra mea cu bice. Erau cam 20-30. Îngerul ce era cu mine, a început să lovească şi el în ei cu biciul. Pe care-l loveam ţipa şi o lua la fugă. Bicele lor erau ca de cânepă zoioasă. Şi tot aşa lovindu-i, i-am îngrămădit într-un loc lângă gardul dinspre miază-noapte. Acolo, au găsit o gaură deschisă în pământ şi ţipând intrau unul după altul în ea. Când să intre toţi în pământ a apărut un demon foarte voinic, cu barbişon, cu coarne ca de berbec în vârful capului. Urechile erau ca de miel sau câine. Ochii negri şi ageri ca de vultur, în pielea goală şi zoioasă, voinic şi bine făcut ca statură şi bătrân la înfăţişare, cu un bici în mână şi foarte lung, a început să dea în noi. Dar noi, l-am lovit şi i-am luat biciul din mână, l-am pus în două şi l-am lovit până ce a intrat şi el în pământ pe acea gaură. Şi parcă cineva căuta să dea uşile acelei gropi deasupra, ce erau deschise în două părţi şi la culoarea tablei ceţoase. Şi îndată îngerul, mi-a zis:
- Iată, de acum eşti rânduit în Biserica Învierii.
M-a poftit să intru, am intrat în partea de la miază-zi, după care, direcţia era spre răsărit. Locaşul acela era foarte lung. Şi îngerul    mi-a zis de la Biserică, însă nu l-am văzut:
- Vrei să te duci la acei ce stau sau vrei să stai aici la Sfântul Mormânt a lui Iisus.Iar eu am zis, că:
- Mai bine stau aici, aici pot să stau şi jos şi în picioare şi nu numai într-o poziţie cum se stă acolo. Atunci au venit acei arhierei la mine ca să stăm împreună. Şi mi-a mai zis:
- Acesta este locul tău, pe care l-ai dobândit. Şi mirându-mă de vorbe, de loc şi de cele întâmplate, mi-am revenit.
1.4
Am văzut cerul cu cele puse pe el
şi cum stă pământul în slavă şi forma lui4
 
La sfârşitul lunii decembrie din anul 1950, mă frământam de grija lipsei de nutreţ pentru animale. Tot anul am strâns numai cinci căruţe de fân, cu ceva paie şi strujeni, cu acestea trebuia să fac faţă toată iarna şi să hrănesc trei vite mari, două mici, şi 11 oi. Din octombrie şi până ce va da colţul la iarba nouă, mi se părea imposibil. Acum eram în decembrie, iar nutreţul pe jumătate l-am consumat. Atunci, m-am gândit să pun rugăciuni la Dumnezeu, pentru înmulţirea lui ca să fie cu îndestulare vitelor, şi să  dau  şi celor lipsiţi.
          Era într-o noapte spre vineri, mă aflam ascuns în podul şurii şi stând la rugăciune, am fost răpit în astfel de arătare: Mă găseam parcă spre miază-noapte de Sfânta   Mănăstire Neamţ, la poalele muntelui de unde coborâsem cu doi tineri colegi – pe care      i-am mai văzut aproape în toate celelalte vedenii – şi stam jos între brazi pe iarbă verde. În faţa noastră erau case dar, noi mergeam spre Mănăstire, însă printre case erau multe drumuri. De la noi se făcea un drum uşor care da în alt drum ce mergea de la apus spre răsărit, trecând printre case, iar de la un loc drumul făcea spre miază-zi şi se întorcea spre apus. Acest drum spre apus avea case numai pe dreapta iar pe stânga era un imaş unde păşteau porcii. Imaşul avea mulţi spini. Acel drum spre apus se ridica pe un munte înalt de la apus spre răsărit. Stând acolo, am zis către cei doi să ne luăm la întrecere, să vedem cine ajunge mai degrabă în vârful muntelui, eu îmi ziceam că am să ajung primul, deoarece sunt mai iute de picior. Ei au consimţit la propunerea mea, şi aşa eu am şi rupt-o la fugă înaintea lor.
Mergeam de parcă nu atingeam pământul. Ajung în dreptul unei porţi care era deschisă, mă asigur că nu sunt câini care să mă muşte, cu gândul s-o iau de-a dreptul prin acea ogradă, pentru că grădina acelei case da în drumul ce mergea spre apus. Dar când intru în ogradă, văd câini mulţi care stăteau pe lângă gard şi casă. Atunci, am încetinit pasul şi m-am retras cu spatele, încetişor, înapoi în drum ca nu cumva să trezesc câinii şi să mă prindă. Ieşind în drum, am luat-o la fugă. Ajungând la cotitura dinspre miază-zi şi când s-o iau spre apus, nişte măscărici de prin imaşul acela cu spini, au început să mă strâmbe şi să râdă de mine, zicându-mi:
Ai rămas în urmă! Degeaba te mai duci!
Nu m-am descurajat ci mi-am spus că, poate va fi bine şi că nu vor fi departe colegii şi-i voi ajunge şi am luat-o la fugă fără să simt oboseala sau să mă poticnesc. Deodată, m-am văzut urcând repede pe acel munte de la apus spre răsărit. Când mai aveam vreo treizeci de paşi  de  urcat,  poate  şi  mai  puţin, unul dintre colegi îmi ridică o bară în cale, şi-mi spune:
- Timpul a trecut şi tu de abia aici ai ajuns!?
Ei au ajuns deasupra muntelui. Când   m-am ridicat şi eu deasupra am văzut că se făcea în faţă ziuă, în spate se făcea noapte. În faţă mi se deschide un cer acoperit de stele cu o lumină atât de clară, cum n-am mai văzut şi parcă din acel loc m-am ridicat în slavă până la înălţimea muntelui şi-am văzut atunci spre mirarea mea că cerul face în jos pe sub munte, parcă nu eram pe munte ci pe vârful unui disc (pământul) puţin aplecat spre răsărit pe care îl înconjura cerul cu stelele.
          În faţa mea era cerul de la răsărit şi priveam printre mulţimea mare a stelelor ce erau foarte aproape de mine. Şi mirându-mă de aceasta, acel coleg îmi zice:
- Destul! Hai să ne coborâm la casele cele din vale că ai puţină treabă.
Am coborât spre nord, la un rând de case ce erau aşezate la marginea pădurii dinspre munte. Am intrat  într-o curte a unei case ce avea prispa înaltă din faţă, avea o odaie şi o tindă a cărei uşă era deschisă   şi-mi spune:
- Bagă-te acolo că, ai să găseşti ceva treabă.
Am intrat în acea casă şi apropiindu-mă de scări, văd pe sală în dreptul unei uşi deschise dormind un câine negru, şi-atunci am ezitat de a intra. Dar aruncându-mi ochii sub scările de la capătul prispei, văd o carte micuţă cu pereţii rupţi şi foile pe margine cam sfâşiate de mulţimea. Atunci, îngerul  mi-a zis:
Apleacă-te, ia cartea şi zi din ea ectenia de cerere!
M-am plecat şi am luat-o dar mă temeam să nu-mi sară câinele în spate în timp ce voi fi sub scări. Câinele nu m-a simţit când am luat-o. Am deschis-o. Era scrisă în slovă veche. Am dat la urmă şi-am găsit parcă tot felul de rugăciuni dar n-am găsit ectenia de cerere, şi-atunci numai cu epitrahilul, am început să zic din minte cereri în mijlocul ogrăzii cu faţa spre răsărit. Ziceam ectenia, dar tot mă uitam să nu se trezească câinele şi aşteptam ca cineva să iasă din casă, şi-n această luptă, cu atenţia pentru ectenie şi cu grija de câine şi să văd dacă va ieşi cineva din casă, mi-am revenit. Ce va însemna aceasta, eu nu ştiu, dar văd că fân în pod încă mai am fără să fi întrerupt o zi hrana vitelor, şi fără să reduc din porţie.

Bibliografie;
1.-Arhim. Ilarion Argatu, caiete, C29
2.- Idem,
3.- Idem
4.- Arhim. Ilarion Argatu, caiete,C26


Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 942
Afisari total: 16906855
Vizitatori online: 3

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol