Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
Cap. 3 - Aratari despre sine
3.1
Cum am ţinut în braţe pe Pruncul Iisus
din Icoana  Maicii Domnului din Biserică 1
 
Când aveam vreo 9 anişori, eram în Biserică la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Priveam cu atâta drag la copilaşul Acela, mi se părea că e atât de frumos, mai frumos decât toţi copii. Deodată, am văzut cum mama Lui, Maica Domnului, mi-L dă mie să-L ţin în braţe. Am întins mâinile şi l-am luat în braţe. Mi s-a umplut pieptul de o putere mare, parcă mi se mărea. L-am dat înapoi mamei Lui, dar, ea mi L-a dat din nou să-L ţin. Mă simţeam aşa de bine, de puternic şi aş fi vrut să-L ţin tot timpul în braţe. Cât am stat eu acolo în faţa icoanei, n-am observat că lumea plecase, rămăsesem singur în biserică. Paraclisierul a venit la mine să mă scoată afară pentru că voia să facă curăţenie. Am ieşit afară dar, când s-a dus să ducă gunoiul, am intrat din nou în Biserică să văd dacă mi-L mai dă pe Copilaşul Acela Frumos, şi din nou mi L-a dat. Paraclisierul voia să închidă biserica şi m-a scos afară. Mult timp nu am putut să uit ce am văzut şi ce am simţit eu atunci.
 
3.2
Întâlnire cu Îngerul în Biserică2
 
Unul din locurile în care m-am ascuns de frica securităţii, la început, era Biserica din Oniceni. M-am blocat înăuntru. Uşa de la intrare era încuiată cu cheia, iar în interior era blocată cu un drug gros, de lemn, care traversa uşa de-a latul şi era bine sprijinit în două cârlige de fier, care se găseau în stânga şi în dreapta uşii.
S-a făcut întuneric, apoi ochii mi s-au acomodat cu întunericul şi am coborât din clopotniţă, unde mă ascunsesem. Aşa era construită Biserica: din clopotniţă, coborai direct în Biserică. Şi căutam un loc în care să mă aşez, deoarece, acolo, sus, m-a pătruns frigul, fiind un ger cumplit. Căutam un preş ca să mă învelesc. Găsesc în sfârşit un preş scorţos (de la noroiul uscat). Mă aşez pe preş, dar era tot frig. Întuneric în jur..., afară – o noapte întunecată.
Am intrat în Altar să caut nişte veşminte preoţeşti, dar şi acestea ţineau frig, având lame (fir de metal) în ţesătură. Tot umblând prin Biserică, în căutarea unui loc mai cald, văd că strălucea icoana Maicii Domnului, cea din stânga Uşilor Împărăteşti. Cum putea să strălucească aşa, în bezna aceea? M-am apropiat de icoană şi am pus jos preşul scorţos şi murdar şi m-am aşezat pe el. M-am ghemuit acolo şi ziceam rugăciuni. După o vreme, am simţit că adie spre mine   o   căldură,   aşa   ca  un   vânt   uşor   de primăvară,mă rugam şi-mi era bine.  Nu-mi mai era frig. Venea căldură ca de la un radiator electric.
Într-un târziu, aud paşi soldăţeşti, care se apropiau de Biserică, în pas bătut de cadenţă.   M-am speriat. Priveam uşa, să văd ceseîntâmplă. Deodată, aud cum o cheie descuie uşa. Apoi văd drugul cum este săltat de o mână nevăzută şi este pus fără zgomot alături, rezemat de zid. Biserica s-a luminat şi a intrat un tânăr cam de şaisprezece sau optsprezece ani, îmbrăcat cu o mantie albă, strălucitoare, lungă până la pământ.Vine spre Uşile Împărăteşti. Perdeaua de la Uşile Împărăteşti s-a tras singură la o parte, iar uşile s-au deschis singure înaintea lui şi a intrat în Altar. A ocolit Sfânta Masă şi s-a aşezat pe tronul arhieresc. A stat acolo toată noaptea. Eu m-am ridicat, mai târziu şi am intrat în Altar. Am simţit şi acolo aceeaşi căldură, ca de primăvară. În rest, biserica era îngheţată. “Acesta este Îngerul Păzitor al Bisericii acesteia” – am gândit eu.
 
3.3
O arătare pentru a ţine post 3
 
Am pus rugăciuni ca Bunul Dumnezeu să-mi lumineze mintea şi calea, să-mi asculte rugăciunea, arătându-mi următoarea vedenie:
Era spre duminică înainte de duminica Floriilor. După rugăciunea de seară, mă văd parcă pe un vapor şi mă duceam la Ierusalim. Am ajuns dis de dimineaţă, soarele încă nu răsărise. Parcă voiam ca la Biserica Învierii să duc pâine şi vin la slujbă, iar pentru părinţii de acolo căruţa mea nouă. Un părinte foarte tânăr şi prietenos, la cererea mea, mă ajută să cobor din vapor. Şi l-am întrebat de sfânta Biserică a Învierii, că vreau să dau căruţa, pâinea şi vinul pentru slujbă. Iar el mi-a spus că şi el, e străin, dar cunoaşte mai bine, că este de prin părţile acelea, nu ca mine, atât de departe. Şi mergeam cu el pe nişte străzi cu multe livezi de copaci străini şi căsuţe mititele albe şi frumoase. Pe cale, mulţi admirau acea căruţă şi mă tot întrebau dacă este de vânzare. Le-am spus, că este dăruită Sfintei Biserici a Învierii. Unii spuneau să le-o vând, că îmi dau mare preţ şi cu acei bani pot să le aduc mai multe. Atunci le-am spus, să meargă ei să cumpere mai multe, că eu nu mă mai întorc în Europa. Şi ajungând la o casă lungă, unde se spunea că acolo ar fi părinţii slujitori, am intrat într-o sală mare, ce era orientată spre răsărit. Acel tânăr preot a spus, că nu s-au sculat preoţii,  până atunci să mai mergem pe afară. Şi am ieşit prin livadă şi am văzut un nuc nu prea mare după un mic gărduleţ, ne-am îndreptat spre el, era la începutul de coastă a unui mare deal pietros, trecând prin faţa casei cu acei părinţi şi în faţa acelei case era o altă căsuţă, care nu era departe de nuc, dar în aceiaşi direcţie. Pe o portiţă ne-am dus sub nuc. Acolo, cel ce mă însoţea mi-a spus, că am voie să mănânc nuci din el. Trecând pe sub nuc, am văzut că are două feluri de nuci; unele micuţe şi altele foarte mari. Una mică îmi era în faţă. N-am voit s-o iau. Am dat mai înăuntru şi am luat pe cea mai mare. O rup de pe creangă. Acel preot, îmi spune:
- O fi crudă nuca cea mai mare, poate cea mică este mai coaptă.
Dar apăsând coaja verde ea s-a desprins şi i-am arătat că-i coaptă. Atunci am desfăcut-o de coajă şi am şi despicat-o. Avea patru miezi albi şi foarte frumoşi. Şi am zis:
- Nu-i seacă şi nici rea.
Şi am scos un miez pentru a-l mânca şi i-am întins şi lui unul. Dar el a spus că nu mănâncă, însă în schimb mi-a întins o bucăţică de pâine aşa de albă, cum nici n-am mai văzut, zicând:
- S-o mănânci cu acei miezi.
Că am luat sau nu, nu îmi amintesc destul de bine, dar parcă n-am luat. Iar mezii încă aveau coajă verde. Atunci, el a zis:
- Să mergem!
Şi am ieşit de sub nuc. Atunci, el scoate trei felii de pâine, cu miez la fel de alb, însă aveau prin ele puncte negre, parcă de gunoi sau neghină şi el le arunca jos în iarbă, zicând:
- Pentru vreun câine care le-o găsi.   Atunci m-am oprit şi am zis:
- Câinii au mâncarea lor, asta este pentru oameni şi e păcat să rămână aici!  M-am aplecat şi le-am ridicat de jos şi mi-am zis, că le voi avea de hrană în călătorie. Iar el se opri la vorbele mele şi zâmbi bucuros de fapta mea. Iar eu le-am pus în buzunar. Şi apoi a zis:
- Hai să mergem, că s-or fi sculat preoţii, iată a răsărit şi soarele!
Soarele parcă era la 100 metri depărtare pe cer, foarte mare şi parcă puţin roşcat. Şi am trecut pe sub fereastra acelei case şi atunci un preot l-am văzut în pat şi a ridicat capul şi m-a văzut. Noi am trecut pe latura dinspre munte a casei şi am ajuns la o sală. Acolo au ieşit doi părinţi, tot aşa de tineri ca şi cel ce mă conducea. M-au întrebat de venire, şi eu le-am spus, că le-am adus acea căruţă, pentru serviciul lor, făină şi vin pentru slujbă la Sf. Biserică a Învierii. Dar unul mi-a zis de vin, că nu primesc din altă parte, că nu e bun ci numai de aici. Atunci le-am spus, că nici n-am adus vin de acolo, ci vreau să cumpăr de aici şi atunci s-au bucurat foarte. Apoi, mi-a zis:
- După ce vei cumpăra vinul şi le vei avea pregătite pe toate atunci vom merge la Biserica Învierii şi apoi ne vom sui şi pe Golgota. Şi i-am întrebat:
- Care este?
Căci erau doi munţi în faţă cu o mică şea la mijloc. De pe cel dintâi dinspre mare, răsărise soarele. Acela era foarte luminat, cu o lumină mai puternică ca a soarelui şi căutam să văd pe el Sfânta Cruce a Mântuitorului, după ce părintele mi-a arătat că-i cel de pe mare. El era gol deasupra pe când celălalt avea pomi pe el.În timp ce vorbeam cu ochii aţintiţi la Golgota, o tânără foarte frumoasă a ieşit din casa din faţa noastră. Şi întrebând cine este acea tânără atât de frumoasă, părul ei era ca aurul şi hainele mi se arăta albe şi cu o haină de o culoare, pe deasupra, cum n-am mai văzut aşa erau de frumoase. Preotul care mă conducea, mi-a zis:
- E soţia mea!  Şi l-am întrebat:
- Aici locuieşti? 
Şi el mi-a spus, că acea casă atât de frumoasă este a lui având şi o grădiniţă frumoasă, dar avea şi recolte scoase de pe ea.Acea tânără era foarte prietenoasă şi parcă îi eram tare cunoscut, a veni repede spre mine zâmbind cu multă bucurie. Deodată mi se ivi gândul, cum voi putea trece prin acel loc de livadă atât de deasă, ca să ajung pe Golgota pe care o doream atât de mult?În acel timp, prin mijlocul acelei şosele a acelor doi munţi, a apărut spre noi, sub forma unui mare cerc o lumină atât de puternică şi orbitoare şi căutam să descifrez ceva din acea lumină. Văzând  că vine spre noi, am întrebat:
- Ce este această lumină ce vine spre noi? Iar ei, mi-au zis:
- Aşa se întâmplă ori de câte ori vine cineva aici şi ia astfel binecuvântare.
Atunci    m-am aruncat cu faţa la pământ şi am început să plâng, cum de am fost găsit şi eu, un ticălos ca mine vrednic, pentru o aşa mare binecuvântare. De trei ori, am dat să mă ridic şi o putere care    n-am putut s-o înving, mă ţinea jos. Iar după a treia oară, fiind cu ochii în lacrimi şi cu faţa la pământ, acea tânără era în stânga mea, ceilalţi doi la picioare, iar cel ce mă călăuzea era la dreapta mea, eu plângeam cu hohot de aşa mare alegere ce mi s-a făcut mie ticălosul. Şi aşa pe când începusem să-mi plâng mai tare păcatele, mi-am revenit, găsindu-mă cu lacrimi pe ochi şi pe obraz.
De la acea dată m-am hotărât ca toată viaţa să duc şi marţea post. Astfel se tâlcuiau cei patru miezi de nucă şi cele trei felii de pâine.
 
3.4
Icoana  Maicii Domnului,
ca semn că voi reveni şi voi construi Biserica din Boroaia 4
 
Ingândurat şi întristat fiind că n-am putut să încep înainte de prigoana mea construcţia Bisericii din Boroaia la care  îi adusesem numai o parte din piatra de la Baia, iar cealaltă a rămas acolo, şi vreo 300 metri de piatră rămasă scoasă dintr-un zid, am plâns şi am început să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi ajute să ajung să fiu din nou paroh la Boroaia şi să construiesc acea biserică, dorinţă atât de fierbinte a mea şi a oamenilor de acolo. După zile de rugăciune, Dumnezeu îmi arătă următoarea vedenie:
Era într-o Duminică din luna lui ianuarie a anului 1951, după ce mi-am făcut rugăciunea, în care am cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru a mă întoarce din prigoana comunista şi a ridica Biserica din Boroaia, deodată m-am văzut în Altarul Bisericii din Boroaia, bisericuţa  cea  de lemn în care am slujit ca paroh. Eram liber, parcă scăpasem de urmărirea securităţii, eram împreună cu preoţii: Rafail, fostul paroh înainte de mine, şi preotul Bardier care mi-a luat locul după plecarea mea  în acest necaz. Deodată, am primit vestea, să ieşim afară pentru a întâmpina o procesiune ce se face cu Sfânta Icoană. Se spunea că procesiunea este foarte aprope de biserica noastră şi s-o primim. Atunci, noi preoţii am căutat veşminte cu care să ne îmbrăcăm. Preotul Rafail, neţinând seama că eu sunt parohul bisericii şi că veşmintele sunt ale bisericii mele, s-a îmbrăcat în grabă cu ele foarte mândru. Preotul Bardier s-a îmbrăcat şi el cu  nişte veşminte găsite pe acolo. Iar eu, căutam şi nu găseam. Eram într-o mare încurcătură şi simţeam că mă încearcă o mare durere ce-mi cuprindea sufletul, însă, nu mă lăsam, căutam. Preoţii au pornit înaintea mea spre ieşire. Preotul Rafail era bucuros de încurcătura în care m-a pus. Deodată, văd nişte vesminte de culoare roşie şi cu dungii aurii pe ele, foarte uşoare, însă nu ştiu cum au apărut acolo pentru că nu erau din veşmintele bisericii. Ne găsind cu ce să mă îmbrac  m-am  îmbrăcat  cu  ele.  În  timp  ce mă îmbrăcam, afară se auzea multă gălăgie de multă  lume, ca un vuiet. Mulţimea de oameni venea de la răsărit. Chiar atunci, am ieşit şi eu din  Sfântul Altar şi am mers spre uşă. Ca paroh trebuia să iau Sf. Cruce, Sf. Evanghelie şi Cădelniţa şi cu ele să întâmpin procesiunea, însă au fost luate de preoţii Rafail şi Bardier şi eu ieşeam cu mâna goală şi cu capul gol. Preoţii Rafail şi Bardier erau în uşa Bisericii. Rafail în dreapta. Atunci, s-a auzit o voce de om tânăr de afară care-i întreba pe preoţi:
-Unde este preotul Argatu că lui i s-a încredinţat icoana pentru procesiune?
Eu auzind, am grăbit paşii spre uşă. Iar preoţii Rafail înainte şi Bardier în urma lui s-au întors în altar, foarte mânioşi, mai ales Rafail era negru la faţă de mânie, zicând ceva rău din gură  împotriva mea. Văzându-i aşa de supăraţi, mă îndrept spre ei şi le zic să se întoarcă că dacă vreau ei să poarte icoana eu le-o dau , numai să fie împăcaţi  şi bucuroşi. M-au privit cu multă ură şi au intrat în altar. Am ieşit afară pe pragul uşii bisericii, am văzut că acea mulţime de oameni, nu avea sfârşit. Lumea văzându-mă, cu mare   bucurie  şi  satisfacţie au primit vestea că mie mi s-a dat icoana. Înconjurând biserica, în dreptul Sfântului Altar stătea în picioare un Arhiereu îmbrăcat în veşminte de aur ţinând în mână un toiag arhieresc de aur iar pe cap avea o mitră de aur. Faţa Sa era ca laptele, barba era ca spicul de grâu ce dă în copt, statură era potrivită, avea ochii căprui. Chipul Lui era atât de blând cum n-am putut vedea om pe pământ. În urma Lui venise acea mare mulţime de oameni. Iar în dreptul absidei altarului, în faţa Arhiereului, era icoana Maicii Domnului, cu Fiul ei în braţe pe care o ţineau doi diaconi. Nu puteam s-o privesc prea bine pentru că din icoană ieşea o lumină aşa de mare, cum nici soarele nu are. Atunci, unul dintre diaconi m-a luat şi m-a dus în faţa icoanei. Eu am căzut în genunchi şi am făcut o metanie, după care icoana a mai înaintat, m-am dat înapoi şi am făcut a doua şi pe a treia metanie. După care, Arhiereul prin diacon mi-a încredinţat icoana. Şi când să iau în primire Icoana pentru a face înconjurarea bisericii, nişte preoţi de alături fără veşminte, îmbrăcaţi în negru şi la chip erau negri, au început a cârti că de ce am luat eu icoana şi atunci pentru a-i împăca, le-am dat lor icoana s-o ducă. Procesiunea a mers mai departe iar eu m-am găsit deodată în spatele altarului îmbrăcat în aceleaşi veşminte. Procesiunea a ajuns în dreptul altarului bisericii începute şi neterminate. Un diacon vine la mine şi zice:
-Zi ectenia întreită.
După ce am zis ectenia, Arhiereul mi-a cerut să spun Evanghelia Învierii. Atunci am cerut de la cineva să-mi dea o carte. În timpul acela ajunsese şi icoana în dreptul altarului, iar icoana acum se găsea în mâna arhiereului. În timp ce eu căutam cartea pentru a zice evanghelia, preotul Roşu de la Săveşti se făcu acolo şi a început el să zică în locul meu. Mirat şi ruşinat de aceasta, în timp ce se citea evanghelia priveam temelia noii biserici. Am văzut că crescuse o tufă de măceş, şi mirându-mă de aceasta, m-am dus să culeg acea tufă. Era multă lume străină pe acolo şi nişte măscărici, foarte urâcioşi, au început să râdă de mine, zicând:
- Hei! Şi ce-ai mai făcut şi tu, te-a luat altul înainte?
Şi până să le răspund au venit la mine nişte mascaţi. Atunci am dat să ies, dar n-am putut, că ei m-au înconjurat, şi au început să-mi agaţe la pantaloni, pe picioare şi la spate, diferite obiecte de tablă ascuţite, şi care la orice mişcare mă înţepau îngrozitor. După ce au terminat de pus, am dat să plec, dar acei străini cu priviri ciudoase, când mă văzură cu astfel de obiecte, au început să râdă şi să mă arate cu degetul. În cele din urmă am reuşit să le dau jos pe toate şi să plec de acolo. Atunci Arhiereul cu acelaşi chip blând şi în cuvinte la fel de blânde m-a mustrat, zicând:
-De ce ai dat icoana dacă ţie ţi s-a încredinţat, că iată ei au despodobit-o?
După care Arhiereul cere podoabele acelei icoane şi le primeşte, şi le pune dea dreapta şi dea stânga ei. Icoana a fost aşezată de Arhiereu în altarul acelei temelii ale bisericii noi, în iarbă. După aceea a venit la mine şi eu i-am dat nişte podoabe, un fel de mărgele lungi, albe, în muchii şi rotunde de sticlă, argint şi pietre care sclipeau la lumină cu mulţime de culori. Arhiereul le-a pus la picioarele Sfintei Fecioare. După aceasta, m-am văzut cu aceleaşi veşminte cu care m-am îmbrăcat că erau îmboţite, lucru de care m-am înspăimântat  şi mă întrebam de când sunt aşa? Apoi m-am întrebat că de când aveam eu acele podoabe pe care le-am dat Arhiereului de le-a pus la picioarele Maicii Domnului?  Şi în astfel de întrebări şi nedumeriri şi frică, mi-am revenit.
Nu-mi puteam explica atunci vedenia pe care am avut-o. Mă îngrijora ca nu cumva mesajul lui Dumnezeu să fie acela de a nu mai putea ridica Biserica de la Boroaia, sau să nu scap din prigoană şi să nu mai pot să fiu preot. Mai târziu am înţeles că de fapt Arhiereul era însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care venise să-mi dea icoana Prea Curatei Sale Maici în cinstea căreia să ridic biserica. Că după prigoană am să vin preot înapoi în Boroaia, iar preoţii care m-au săpat şi m-au înlocuit pe timpul prigoanei vor pleca din Boroaia. Însă veşmintele roşii cu dungi aurii cu care mă îmbăcasem îmi arăta că voi mai avea de pătimit. Mulţimea care venise după Arhiereu la Boroaia era mulţimea care mă va ajuta să ridic biserica din Boroaia, lumea care va auzi de mine, de suferinţele mele şi în marea lor parte vor veni la rugăciunile mele. Preoţii de pe lături îmbrăcaţi în negru şi care cârteau împotriva mea şi cărora le-am dat lor icoana s-o ducă pentru a-i îmbuna, erau preoţii care mă vorbeau de rău şi cârteau împotriva mea şi din pricina cărora pătimeam.
După ce am ieşit din prigoană m-a ajutat Dumnezeu şi am ridicat Biserica nouă din Boroaia, cu multe piedici, multe greutăţi, multă suferinţă şi mari sacrificii din cauza regimului şi a autorităţilor comuniste locale.

Bibliografie:
1.- Pr. Argatu V Ioan, 486 Răspunsuri duhovniceşti, 2007, pct. 218, pg.129-130,
2.- Pr. Argatu Alexandru „Viaţa părintelui Ilarion Argatu, scrisă de mâna sa”, 2006, pag.27-28)
3.- Arhim. Ilarion Argatu, caiete, C29,
4.- Arhim. Ilarion Argatu, caiete, C72, pg.36-43,
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 929
Afisari total: 16906842
Vizitatori online: 4

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol