Marturie

Scrie o marturie aici despre Parintele Argatu

Articole recente
Scrie un articol
Formula AS nr.718

Formula AS nr.718

Miracole creştine

Ultima minune a părintelui Argatu

O pâine de om
Vestea s-a răspândit ca un fulger. Trupul părintelui Ilarion Argatu a fost găsit neputrezit şi plăcut mirositor, sub lespedea săpată în tinda bisericii ctitorită chiar de el în satul naşterii, la Boroaia. După şapte ani, trupul era intact, neatins de stricăciunea vremii.
Unse cu mir şi ulei sfinţit, moaştele părintelui au fost aşezate în giulgiul de mătase al unei racle ce va sta deschisă vreme de 40 de zile, spre evlavia pelerinilor veniţi din toate colţurile ţării şi a tuturor celor care l-au iubit. Sub ochii noştri s-a săvârşit o mare minune şi, deja, credincioşii vorbesc despre apropiata canonizare a celui mai puternic taumaturg şi alungător de vrăji pe care l-a dat vreodată ortodoxia. Unii cred cu adevărat în sfinţenia părintelui, alţii se îndoiesc şi caută sceptic tot soiul de explicaţii ştiinţifice. De departe, de unde odihneşte şi se roagă pentru noi, părintele zâmbeşte cu bunătatea lui fără margini, iertându-i pe toţi. Aşa era părintele Argatu - o pâine de om.
Firea lui era făcută anume alinării. Niciodată vocea lui nu ieşea din aşezarea molcomă a unui oftat. Niciodată smaraldul ochilor lui senini nu s-a aprins în căutături tăioase, în iscodiri sau ceartă. Lângă părintele, trebuia să vorbeşti în şoaptă. Nemişcat în scaunul său de spovadă, se ruga până adormea şi se trezea rugându-se. Dacă te uitai mai atent şi cu credinţă la el, zăreai pe umerii săi bătrâni mantia alburie şi strălucitoare a unor aripi de înger păzitor, ce stătea drept şi nedezlipit de dânsul.
„Teme-te, fugi!”
Pe părintele Ilarion l-am cunoscut la Cernica. Era prima săptamână din Postul Paştelui şi chilia sa era înţesată de lume. Cu patrafirul prins la gât şi cu o cruce simplă de lemn, de care nu se despărţea niciodată, făcea neîntrerupt rugăciunile de dezlegare şi Molitvele Sfântului Vasile, singurul moment când vocea lui căpăta asprimea apăsată a unei porunci: „Te blestem pe tine... Teme-te! Fugi! Pleacă!”.
Nu citea din nici o carte. Ştia toată pravila şi toţi psalmii pe de rost, amestecând fără nici o poticnire cuvintele cu respiraţia lui adâncă şi negrăbită. Când şi când, o boare de somn punea stăpânire pe el, ca o răpire scurtă şi plină de linişte, pentru ca apoi să coboare din nou în modestia chiliei sale şi să reia rugăciunea, chiar din dreptul cuvântului părăsit preţ de o clipă. Era chinuitor să stea în scaun de dimineaţă de la 5, până noaptea târziu, sprijinindu-se doar de zăbrelele spătarului de lemn, acoperit cu o pânză subţire de in. Dar părintele nu lua seamă. Zâmbea, cum numai el ştia să zâmbească - ca o pală uşoară de vânt, ca o mângâiere de departe. Degeaba încerca ucenica lui, tuşa Maria, să oprească puhoiul de lume a mai intra în chilie. Cu un gest plin de milă, părintele o certa uşor: „Lasă-i. Nu le spori necazul. Aminteşte-ţi că şi tu ai fost bolnavă şi acum te-ai tămăduit”.
Exilat în propria sa casă, cu faţa întoarsă spre peretele plin de icoane şi un colţ sfinţit, lângă uşă, cu nouă candele ce nu se stingeau niciodată, părintele primea pe oricine. Nu l-am văzut spovedind niciodată. Făcea molitvele din ceas în ceas, pentru cei întârziaţi, după care asculta cu atenţie. Fiecare om care intra la el avea o poveste, o durere, o nelinişte gravă. În faţa lui, spovedania oricuia se transforma într-un strigăt de ajutor. Era multă suferinţă în chilia părintelui, dar lumina şi tihna de pe chipul său le biruiau pe toate. Surâsul său era ca un leac. Vorbele lui erau clădite doar din nădejde.
Din când în când, o femeie mai sărmană se apropia, şoptindu-i ceva la ureche, şi-atunci, ferindu-se de privirile celor din jur, părintele îi strecura nişte bani în palmă, fără a o lăsa să plece, până ce nu-i umplea braţele cu haine şi felurite lucruri, pe care le ţinea alături de scaun, într-o laviţă ţărănească. În camera lui, nu vedeai nimic altceva decât icoane şi, în cuier, un rând se straie preoteşti, pregătite pentru sfânta slujbă de duminică. Pentru sine, părintele Argatu nu păstra nici un vârf de ac. Tot ce primea de la credincioşi dădea mai departe cu dragoste şi fără zgomot.
Cea mai lungă noapte
În ziua în care l-am cunoscut, nu mi-aş fi imaginat că voi avea privilegiul să petrec o noapte întreagă cu părintele. Ştiu doar că, sărutându-i mâna lui caldă şi curată, mă pregăteam să-i cer binecuvântare pentru a ţine întreg Postul, dar părintele mi-a luat-o înainte şi, citindu-mi parcă gândurile, mi-a spus: „Este că n-ai mai postit niciodată până acum? Nu te teme. Stai lângă mine şi vei reuşi”. Nici acum nu pot să înţeleg când au trecut ceasurile, poftele şi gândurile mâncării. În chilia părintelui, toate au dispărut ca într-un sorb adânc de linişte şi împăcare. Spre noapte, când lumea se pregătea să se retragă la case, părintele m-a căutat cu privirea printre oameni şi mi-a cerut să rămân cu el. În încăpere se afla un demonizat - un tânăr înalt şi puternic ca un taur, care, atunci când auzea cuvântul lui Cristos, devenea cumplit - se zbătea, se lovea cu capul de pereţi, îşi zgâria faţa cu unghiile. Părintele nu se temea. Voia doar să nu fie singur. Aşa era el, neînfricat cu ispitirile diavolului. Niciodată nu dădea înapoi. Ţinând în mână crucea simplă de lemn, nu mai avea nevoie de nici o armă. Era apărat. Ca o amăgire de ajutor, în dreptul uşii mai era o sonerie, ca fraţii din mânăstire să vină grabnic şi să-l scoată din ghearele primejdiei, dacă era cazul.
N-am să uit niciodată acea noapte, zvârcolirile şi suferinţa sălbatică a demonizatului, vocea calmă şi apăsată pe fiecare cuvânt a părintelui, care nu s-a oprit din rugăciune ore întregi. Într-un târziu, simţind răcoarea stropilor de agheasmă, demonizatul s-a liniştit brusc şi a adormit ca secerat. Abia în acea clipă, părintele şi-a recâştigat surâsul şi, cu o urmă de nostalgie în glas, mi-a spus: „Ia aminte, răbdarea e cuptorul sufletului. E jarul care vădeşte aurul adevărului. N-ai să mă crezi, dar timp de 16 ani, nu am îndrăznit nici măcar să tuşesc. 16 ani am stat ascuns în podul casei, urmărit de Securitate şi de duşmani, postind de nevoie şi udându-mi buzele cu apa prelinsă pe streaşină. 16 ani nu am discutat decât cu păsările cerului şi cu îngerii lui Dumnezeu. Răbdarea e zidul, rugăciunea - varul cel curat.”
Sub pavăza sfântă
Până spre dimineaţă, când la uşă au început să bată primii creştini, părintele mi-a povestit despre minunile petrecute în viaţa lui, despre îngerul îmbrăcat în haine de foc care îi spunea să se ascundă în tufiş şi, o clipă mai târziu, maşina Securităţii trecea pe lângă el fără să-l observe, sau despre miliţienii ce răscoleau căruţa în care el era ascuns sub o glugă de coceni şi, chiar dacă îl priveau în ochi, nu puteau să-l vadă.
De câte ori venea vorba de prigoană şi condamnarea lui la moarte, ochii părintelui Argatu se umezeau de lacrimi - nu a regret, ci a mulţumire. Frigul, foamea şi hăituirea l-au întărit. I-au fost profesori de nădejde, care l-au învăţat deopotrivă tăierea vrerii, clocotul rugăciunii, dar şi meşteşugul poeziilor, pe care le-a scris necontenit în minte, în gânduri, în vis. Puţini ştiu că Ilarion Argatu şi-a găsit salvarea, în cele mai grele momente ale exilului său, prin poezie, prin vers, prin alinări sonore. „Cine ştie viaţa mea?/ Cine ştie plânsul meu?/ Cine ştie viscolul? Şi furtuna, fulgerul/ Cântecul de cucuvaie/ Perina rece de paie?/ Cine-mi ştie prietenii?/ Harnicii păienjenii/ Cine ştie zbuciumul/ Când se-aude zgomotul/ Maşini care mă cată?/ Câini care le latră”. S-a mântuit şi s-a sfinţit superb prin poezie.
Lanţul minunilor
Pe mulţi a tămăduit părintele. Chiar şi acum, lucrarea sa continuă, la moaştele lui, abia deshumate, vindecându-se un demonizat, iar un paralitic a plecat acasă pe picioarele lui, spre uimirea tuturor pelerinilor din biserică. Niciodată părintele Ilarion nu şi-a dorit slavă deşartă şi nici preamărirea oamenilor. Singurul lui gând a fost să aline pe cei bolnavi, iar el să se smerească tot timpul, aşa cum a făcut, scriind pe lespedea mormântului, până dincolo de moarte: „Vezi ce faci cu lucrarea de la Ierihon” - visul său de o viaţă de a ridica o mânăstire românească în Ţara Sfântă, aşa cum i-a poruncit aievea, de trei ori, Maica Domnului.
Aşa cum l-am cunoscut pe Ilarion Argatu, curat şi darnic ca pâinea lui Dumnezeu, nu mă miră că, după şapte ani, trupul său nu a fost atins de rugina timpului. Dacă la înmormântarea sa văzduhul s-a înnegrit, cerul parcă s-a crăpat şi a început să plângă cu lacrimi mari de ploaie şi bucăţi de gheaţă, acum, adâncul pământului a scos la iveală lumina şi căldura vindecătoare a sufletului său neprihănit - semn că nici o clipă părintele nu a încetat să se roage pentru noi, şi mila lui lucrează neîncetat.      (SORIN PREDA)
Iisus Hristos
Autentificare



Inregistrare
Recuperare parola

Vizitatori

Afisari azi: 137
Afisari total: 14207937
Vizitatori online: 3

Magazin online
Newsletter

   

Articole recente
Scrie un articol